ACESTE LUCRURI LI S-AU ÎNTÂMPLAT CA SĂ NE SLUJEASCĂ DREPT PILDE ȘI AU FOST SCRISE PENTRU ÎNVĂȚĂTURA NOASTRĂ, PESTE CARE AU VENIT SFÂRȘITURILE VEACURILOR. ASTFEL DAR, CINE CREDE CĂ STĂ ÎN PICIOARE SĂ IA SEAMA SĂ NU CADĂ.
1 CORINTENI 10:11,12
Dintre toate adevărurile Bibliei, niciunul nu este prezentat mai clar decât acela că și o singură îndepărtare de la ce este drept aduce cu sine primejdii, atât pentru cel ce face răul, cât și pentru toți cei pe care-i atinge influența lui. Puterea exemplului este imensă, iar când este pusă în slujba tendințelor rele ale firii noastre, devine aproape irezistibilă.
Cel mai puternic bastion al viciului în lumea noastră nu este viața nelegiuită a unui păcătos abandonat sau a unui paria degenerat, ci acea viață care, altminteri, pare virtuoasă, onorabilă și nobilă, dar în care este cultivat un păcat, în care este îngăduit un viciu. Pentru sufletul care se luptă în secret cu o ispită enormă și se află chiar pe marginea prăpastiei, un asemenea exemplu este unul dintre cele mai puternice imbolduri spre păcat. Cel care, având concepții înalte despre viață, adevăr și onoare, încalcă totuși de bunăvoie un singur principiu din legea sfântă a lui Dumnezeu își transformă darurile nobile într-o momeală spre păcat. Geniu, talent, compasiune, chiar și acte de generozitate pot fi în felul acesta capcane prin care Satana ademenește suflete în prăpastia ruinei.
Din acest motiv, Dumnezeu a lăsat atâtea exemple care arată la ce rezultate duce chiar și o singură faptă greșită. De la povestea tristă a acelui singur păcat care a adus în lume moartea, nenorocirea și pierderea Edenului până la istoria celui care L-a vândut pe Domnul slavei pentru 30 de arginți, biografiile Bibliei abundă în astfel de exemple, plasate ca niște semnale de avertizare lângă drumurile care se despart de cărarea ce duce la viață. …
Viețile acestor oameni declară ceea ce orice om va înțelege într-o zi, și anume că păcatul aduce numai rușine și pierdere, necredința înseamnă eșec, dar mila lui Dumnezeu coboară în abisurile cele mai adânci, iar credința înalță sufletul care se pocăiește până la onoarea de a se numi fiu al lui Dumnezeu (Educație, pp. 150–151).
