Îndrăgitul cuplu de prezentatori revine în prime-time, oferind la schimb diminețile pe orele de seară. Noua lor (e)misiune: Timp Pentru Bine.
„Eu zic așa, ghiozdanul se face de seara. Și ceea ce pui în bagaj seara, îți face ziua următoare mai bună, mai frumoasă sau ți-o definește într-o oarecare măsură.” – Alberto Asofiei
Ce i-a convins să facă acest pas, ce pregătesc nou pentru telespectatori, câteva detalii din culisele emisiunilor realizate până acum, dar și aspecte inedite din viața lor personală — toate acestea le-am aflat în interviul pe care ni l-au oferit imediat după filmarea ediției pilot a noii producții de seară: Timp pentru bine.
Ce ați învățat despre voi făcând televiziune la ore matinale?
Andreea: Că funcționez bine dimineața și îmi place să mă trezesc devreme. N-am apucat să am o perioadă în care să nu mă trezesc devreme, pentru că am început matinalul în anul 2 de facultate. Și în liceu mă trezeam devreme… așa că n-am avut nicio perioadă în viață când am putut să mă trezesc când vreau eu. Doar mi-am continuat ritmul. Eu am asociat totul cu perioada de școlarizare, în care oricum ceasul suna dimineața. Și mi-am zis: „Ok, o să se termine și asta și o să mă trezesc tot dimineața, dar măcar mai târziu.” Apoi a venit matinalul și mi-am dat seama că… nu știam dacă sunt făcută pentru treaba asta, însă pare că am funcționat și dimineața, cumva.
Alberto: Nu pot să spun despre mine că sunt o persoană matinală. Cu siguranță nu. Adică mi se pare că mintea mea mergea mult mai bine la înregistrări, după, când le făceam de la 11 încolo. Dar a fost o experiență faină, pentru că punea ordine în viață. Puteam să-mi organizez lucrurile altfel.
Ce anume v-a convins să preluați un proiect pe tronsonul de seară?
Andreea: Directorul! (râde)
Alberto: Faptul că nu va fi în fiecare seară. Adică vor fi două seri pe săptămână când vom avea programul acesta, în rest programul diferă. Și atunci pot să mă trezesc și dimineața, dacă vreau, pot să mă culc și devreme, dacă vreau, și așa mai departe. Pentru mine e o experiență interesantă faptul că ne întâlnim seara. Nu știu de ce, dar eu simt… o altă atmosferă seara. Dimineața, într-adevăr, parcă e mai multă energie, dar uneori e o energie artificială, în ceea ce mă privește. Însă seara simt o liniște, o pace, care îmi dă claritate în minte, în gândire, în felul în care îmi fac treaba propriu-zis.
Tocmai ați terminat de filmat ediția pilot. Ne dați un spoiler, măcar despre ce vom putea vedea în serile de luni și marți, de la 19:00 la 20:30?
Andreea: E o emisiune interesantă, în care avem și lucruri practice, dar și teoretice.
Alberto: Asta voiam să zic și eu. Nu vom sta doar jos, pe fotoliu sau pe canapea, ci ne vom și mișca, vom pune mâna la treabă și… în rest, sunt convins că sunt multe elemente pe care nici noi nu le cunoaștem încă.
Ce sperați să simtă telespectatorii după ce vă urmăresc seara?
Andreea: Că au avut un timp de calitate, pe care l-au petrecut împreună cu noi, și că nu s-au uitat degeaba la televizor, doar așa, ca pe un fundal. Sper să simtă că sunt mai îmbogățiți cu informație, pentru că, da, le oferim și destul de mult conținut util.
Alberto: Eu zic așa: ghiozdanul se face de seară. Și ceea ce pui în bagaj seara îți face ziua următoare mai bună, mai frumoasă, sau ți-o definește într-o oarecare măsură. Așa că, ce îmi propun eu prin emisiunea asta e să le dăm oamenilor tot ce au nevoie seara ca să se încarce cu energie și cu dorință de a face lucruri, astfel încât dimineața, când se trezesc, să-și aducă aminte de emisiunea de seara trecută și să zică: „Băi, azi e ziua când pot să fac treaba asta.”
Cum v-ați schimbat ca echipă de-a lungul timpului și care e secretul chimiei voastre?
Andreea: La început am fost destul de reticentă, în ideea în care nu știam cum o să mă înțeleg cu Alberto, pentru că el e un om foarte liniștit, foarte… iertător, nu se aprinde niciodată, iar eu sunt exact opusul lui. Însă, pe parcurs, pentru că am început să ne cunoaștem mai bine, l-am simțit ca pe un frate sau un verișor… oricum, o rudă foarte apropiată, și așa îl simt și acum.
Noi ne înțelegem foarte bine și în afara locului de muncă. Ne întâlnim împreună cu soția lui și cu familia mea, și asta a fost foarte fain: că dincolo de locul de muncă am format o prietenie. Iar asta a ajutat mult la chimia dintre noi.
Plus glumele sărate – sau nesărate – pe care le mai facem unul altuia. 😊
Alberto: Eu mi-aduc aminte de vremea când lucram în radio și nu-mi prea cunoșteam colegii, pentru că făceam programul de seară și nu mă întâlneam aproape cu nimeni. Din când în când veneam mai devreme pentru diferite alte responsabilități și, stând în redacție, vedeam o fată care intra zglobie și zicea: „Buunaa! Ce faceeeți?” Și pleca repede și nu avea un mers liniștit, ci un mers așa, țopăit. La un moment dat, înregistrând o emisiune în radio, îi zic lui Marius, colegul nostru din tehnic: „Măi, vezi că o să fac matinalul, n-o să mai fiu pe radio.”
Și Marius mă întreabă: „Păi și cu cine o să faci? Cu Andreea? Ooo, Andreea e o fată extraordinară! Ce mă bucur pentru tine! O să vezi ce echipă faină o să faceți!”
Eu sunt destul de liniștit, cum spunea și Andreea, și nu știam la ce să mă aștept. Dar tocmai diferența asta dintre noi ne-a dat un echilibru. Eu am știut când să calmez anumite situații și anumite tensiuni, iar ea a știut să fie motorașul ăla care să împingă lucrurile, să trecem la acțiune și să facem ceva. E foarte pragmatică, foarte practică, are multă inițiativă și foarte multe idei.
Apropo de glume, de chestiuni ce țin de interior, de culise. Puteți să-mi povestiți ceva ce nu s-a văzut la televizor, dar a fost foarte intens — fie o situație dificilă, fie dimpotrivă, un lucru foarte comic?
Alberto: Cred că multe dintre ele se știu, pentru că noi am fost foarte deschiși cu publicul nostru și le spuneam ce se întâmpla chiar și în pauze, și atunci când nu ne mai puteam opri din râs… Ce-mi vine instant în minte e momentul în care (nu o să uit niciodată) m-a bâzâit o muscă în timp ce citeam știrile și trebuia să stau ferm pe poziții, să continui, deși îmi intra și în gură, și o vedeam cu coada ochiului și pe Andreea care era pe jos, nu mai putea de râs. Iar eu nu știam cum să mai duc știrile alea la capăt.
Rep.: Și tu, Andreea, nu l-ai ajutat?
Andreea: Eu l-am ajutat să râdă și l-am filmat ca să păstrăm amintirea vie.
Alberto: Dar ce nu știu mulți oameni, sau poate intuiesc, e faptul că ne-am ținut mereu spatele. Am ajuns să ne cunoaștem atât de bine, încât am știut când unul simte nevoia ca celălalt să intervină. Erau momente în care, nu știu, te înecai, uitai ce să zici, ai încurcat niște cuvinte, ai făcut o bâlbă sau ai intrat într-o stare din asta în care ți-era greu poate să ieși dacă n-aveai o pauză, și atunci celălalt tot timpul era acolo ca să descâlcească lucrurile.
„Din perspectiva mea, Timp pentru bine e un stil de viață. Nu e ceva ce aloci acolo, ca într-un orar. Tot timpul nostru ar trebui să fie timp pentru bine.” – Alberto Asofiei
Ce înseamnă pentru voi noul proiect Timp pentru bine? Un titlu bun, doar o nouă emisiune care vine la rând sau mai mult – o misiune?
Andreea: Eu aș zice o misiune, pentru că nu doar titlul acesta, ci tot ce fac aici, la Speranța TV și la radio, e implicit o misiune pe care am acceptat-o din momentul în care am zis „da, voi lucra aici și vreau să lucrez aici.” Indiferent de cum se numește emisiunea sau dacă suntem dimineața sau seara, cred că rolul nostru aici e chiar să putem să le oferim oamenilor un timp pentru bine, în care să învețe, să se regăsească, și cred că cel mai important lucru e să-L găsească sau să-L regăsească pe Dumnezeu. De fapt, asta vrem noi și prin emisiunea noastră și prin faptul că suntem aici.
Alberto: Eu mă gândesc la faptul că trăim într-o lume în care binele ăsta e foarte distorsionat și nimeni nu mai știe ce înseamnă „bine” și încercăm să transmitem sau să definim oamenilor ce înseamnă, până la urmă, bine. Din perspectiva mea, Timp pentru bine e un stil de viață. Nu e ceva ce aloci acolo, ca într-un orar. Tot timpul nostru ar trebui să fie timp pentru bine. De obicei, când spui titlul ăsta, oamenii au impresia că trebuie să-și aloce din timpul lor o oră, o jumătate, zece minute sau cât consideră ei, ca să facă bine. Noi vrem să le spunem că nu trebuie să-ți aloci un timp, ci tot timpul tău să fie pentru bine: pentru binele tău, pentru binele celorlalți, și asta o învățăm cu siguranță din relația personală cu Dumnezeu.
Cum le-ați spune celor care v-au urmărit dimineața să vi se alăture și seara, în noua emisiune? Și ce le-ați transmite celor care abia acum vă descoperă?
Andreea: Deja ne-am făcut reclamă, pentru că ascultătorii noștri de dimineață, atunci când ne-am întâlnit cu ei sau am interacționat cu ei în anumite moduri, cu regret spuneau că le pare rău că nu mai facem matinalul. Noi i-am invitat deja să ne urmărească seara.
Alberto: Andreea a zis foarte bine în ceea ce-i privește pe ascultătorii și urmăritorii de dimineață, care ne-au fost alături în decursul timpului. Ei ne scriu constant și interacționăm cu ei, și ne întâlnim cu ei, și ne spun: „Nu ne interesează ce emisiune faceți. Zi-ne doar când, pentru că vrem să vă urmărim.”
E clar că s-au legat și de noi ca stil, și asta e o mare binecuvântare și o bucurie pentru noi, totodată. Sunt convins că ne vor urmări și seara. Iar cei care ne urmăresc pentru prima dată, eu zic să ne dea o șansă, pentru că lucrurile vor fi foarte diverse și cred că e imposibil, atât timp cât ești bine intenționat, să nu găsești ceva interesant și pentru tine: ceva util, ceva practic, ceva care să-ți dea o provocare de a schimba viața din bine în mai bine!
Și tot pentru a vă cunoaște mai bine cei care vă urmăresc, dar și pentru a face cunoștință cu publicul nou, am câteva întrebări mai personale. Încep cu o întrebare… de bază. De unde sunteți?
Alberto: O întrebare simplă, dar care uneori mă pune în dificultate. Spun asta pentru că, de cele mai multe ori, pentru a evita prea multe explicații, spun că sunt din Iași, dar ca să fiu și mai exact, sunt din Țibănești. Cu toate astea, întrucât am crescut la bunici, în satul vecin, Războieni, răspunsul cel mai aproape de inima mea la întrebarea „De unde ești?” este: „Sunt din Războieni.”
Războieni e satul copilăriei mele și mă leagă multe amintiri – nu mai zic de oamenii dragi care au rămas acolo. Pentru mine, „acasă” e cu siguranță Războieni.
Andreea: Eu, de fel, sunt dobrogeancă. M-am născut și am crescut la malul Dunării, în Ostrov, județul Constanța, la granița cu Bulgaria, iar apoi am venit în București, la liceu, iar de la 14 ani mă pot numi bucureșteancă.
Îmi spuneți câte ceva și despre familia voastră?
Alberto: Familia mea e una modestă, dar cu o inimă mare. Uneori, zic eu, prea mare, pentru că se atașează foarte ușor de persoanele noi din jurul lor, iar acest lucru, în anumite situații, poate fi chiar periculos. Cu toate acestea, am fost binecuvântat cu o familie frumoasă de 5: părinții mei, eu, fratele meu și sora mea. În copilărie, pentru că lipsuri erau din abundență, tatăl meu a fost mai mult plecat, pentru a ne oferi cele necesare, iar în contextul în care și mama era foarte prinsă cu treburile gospodărești, eu, fiind cel mai mare dintre frați, am ajuns să fiu bonă/dădacă pentru ceilalți doi. Atunci aveam impresia că îmi fură din timpul de joacă, acum îmi dau seama că, de fapt, mă pregătea pentru familia mea de acum.
Cu bune sau mai puțin bune, familia mea m-a învățat ce este viața și cum se trăiește cu sens, iar asta e cea mai importantă moștenire pe care aș fi putut-o primi vreodată. Un alt detaliu important în ceea ce privește familia mea îl reprezintă bunicii (mamaia și tataia, cum le spun eu), care au avut un aport serios în ceea ce privește creșterea și educația mea.
Andreea: Familia mea nu e foarte numeroasă, dar suntem împreună cât de mult putem. Ne bucurăm să petrecem timpul împreună și să avem grijă unii de ceilalți. Am 3 nepoate și urmează a 4-a și asta mă face cea mai cool mătușă. Asta dacă vorbim despre familia extinsă, iar cea restrânsă, noua mea familie (eu și soțul meu), ne construim viața împreună, calculat, înțelept și prin puterea Lui.
Mâncarea preferată? Cine știe… poate vă invită cineva la masă…
Alberto: Când vine vorba de mâncarea preferată, lucrurile sunt destul de simple în ceea ce mă privește. Deși sunt multe mâncăruri care-mi plac, nimic nu se compară cu tocănița de ardei copți, în sos de roșii, iar lângă… o mămăligă aburindă. Mi se face foame de fiecare dată când pomenesc acest fel de mâncare, iar asta în contextul în care eu nu-s vreun gurmand. În copilărie se rugau ai mei să mănânc, însă nu și când venea vorba de acest fel de mâncare.
Andreea: Carbohidrații :)) dacă vorbim despre mâncarea preferată. Paste și cartofi prăjiți (dar doar din când în când).
Un obicei (matinal) mai deosebit... ținând cont că aveți deja o relație de lungă durată cu diminețile devreme.
Alberto: De fiecare dată când mă trezesc și ai mei încă dorm sau seara, când mă pun la somn după ei, îmi iau câteva minute doar să-i privesc și să mă bucur că dorm atât de bine. Aceste clipe îmi dau sentimentul că ceea ce fac e ce trebuie și că sunt cel mai de succes om din lumea asta. Un alt obicei interesant e că, atunci când sunt singur acasă, aproape de fiecare dată, încerc să fac cât mai multe treburi, astfel încât, atunci când se vor întoarce ceilalți acasă, să aibă o surpriză plăcută.
Andreea: Obicei matinal… deosebit? Nu pentru că alții nu îl fac, ci pentru că este cel mai important moment al zilei, aș spune: timpul petrecut în liniște cu Domnul.
Și pentru că mereu ați căutat să înveseliți oamenii, cel puțin în cadrul matinalului pe care l-ați realizat, aș zice să încheiem în această notă și să ne povestiți ceva neașteptat/funny despre voi.
Andreea: De când sunt mică și până acum nu am reușit să îmi găsesc echilibrul fizic :)) la modul rău. Mă împiedic de aproape orice și întotdeauna reușesc să iau câte o trântă. Deși am aproape 25 de ani, acum câteva zile am scăpat de niște genunchi vineți, exact ca în copilărie :))
Alberto: Eu sunt un tip foarte calm și neconflictual, însă aproape de fiecare dată când am o discuție mai tensionată cu cineva – fie cunoscut, fie poate un necunoscut din trafic, de pe stradă, din supermarket etc. – pe moment nu spun mare lucru, ba chiar de multe ori pledez vinovat (deși poate nu sunt) sau îi dau dreptate celuilalt de dragul păcii. Totuși, la scurt timp vine și momentul când eu singur, în capul meu, reiau discuția cu acea persoană și îi aduc cele mai puternice argumente, care îmi susțin cauza și opinia și regret că nu i le-am putut spune la momentul discuției reale. Ciudate sentimente mă încearcă în acele momente, dar probabil nu sunt singurul care vorbește de unul singur cu alții. :)))
Vă mulțumim pentru timp și pentru că, după 2 ore intense de filmări pentru noua producție de seară care se pregătește, ați creat o atmosferă atât de plăcută în realizarea acestui interviu pentru publicul care vă îndrăgește.
Andreea: Și nouă ne-a făcut plăcere și îi așteptăm pe toți, din 6 octombrie, în fiecare seară de luni și marți, între orele 19:00 și 20:30, în direct pe Speranța TV, să facem și finalul de zi memorabil.
