De memorat: „Voi cânta Domnului cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi” (Psalmii 104:33).
Pe măsură ce avem parte tot mai mult de harul și de puterea lui Dumnezeu în viața noastră, ne simțim îndemnați să întrebăm împreună cu psalmistul: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?” (Psalmii 116:12). Răspunsul inevitabil este: să ne dedicăm viața credinței în Dumnezeu.
În psalmi, Israel nu apare doar ca o națiune, ci ca „adunarea”/„adunarea cea mare” (22:22,25; 35:18). Astfel se transmite ideea că principala chemare a lui Israel este să-L laude pe Dumnezeu și să dea mărturie despre El altor popoare, pentru că Domnul dorește ca toată lumea să se alăture poporului Său în închinare. Poporul lui Dumnezeu se identifică cu ansamblul celor neprihăniți, care se închină Domnului și a căror speranță este în El și în iubirea Lui.
Lauda la adresa Domnului în adunare este percepută ca forma ideală de laudă. Aceasta nu înseamnă că rugăciunea și lauda la nivel individual în Israel au o semnificație secundară. Dimpotrivă, închinarea individuală la Dumnezeu alimentează închinarea colectivă cu o reînnoită laudă (22:22,25), în timp ce, la rândul său, închinarea individuală își atinge potențialul maxim în relația strânsă cu comunitatea. Comunitatea închinătorilor mai este numită și „sfatul celor drepți” (111:1, GBV). Cei fără prihană, cinstiți și drepți Îl cunosc pe Dumnezeu (36:10) și sunt cunoscuți de El (37:18), iar această experiență pătrunde în fiecare aspect al existenței lor.