După colapsul comunismului, în decembrie ’89, România a întâmpinat dificultăţi serioase în procesul de adaptare la realităţile capitalismului.
În primul rând, situaţia anterioară, cea economică, dar şi cea politico-socială, a avut un cuvânt important în stabilirea cursului tranziţiei. Dintre fostele ţări comuniste, România şi Cehoslovacia aveau cea mai centralizată organizare. Statul român controla 95% din sectorul economic, spre deosebire de alte ţări cu acelaşi sistem politic, unde exista însă şi o pondere a sferei private. În Iugoslavia, Polonia şi Ungaria se realizaseră reforme economice parţiale înainte de căderea comunismului, oamenii fiind mult mai pregătiţi pentru schimbări rapide.
În al doilea rând, România nu a beneficiat de modificări structurale imediat după căderea comunismului. Un model radical de tranziţie ar fi adus două avantaje: presiune în direcţia formării instituţiilor necesare capitalismului şi împiedicarea formării grupurilor de interese.
Din păcate, în România, trecerea la o societate capitalistă a întâlnit o populaţie lipsită de informaţii şi îngrijorată de schimbare. În acelaşi timp, sistemul politic împărtăşea rezistenţa la schimbare. Și aceasta pentru că includea foşti membri ai Partidului Comunist şi angajaţi ai companiilor de stat sau membri ai uniunilor sindicale, pentru care regimul anterior fusese unul confortabil. Propaganda cu sloganuri de tipul „noi nu ne vindem ţara” şi atragerea sprijinului naţiunii prin relaxarea restricţiilor de dinainte de 1989 au contribuit decisiv la adoptarea unui program de tranziţie graduală.
Modelul era opus celui din alte ţări ale fostului bloc comunist, precum Polonia şi Ungaria, unde liberalizarea s-a realizat brusc. Deşi un program treptat de tranziţie a fost mai acceptabil pentru opinia publică – întrucât costurile, chiar dacă mai ridicate, aveau să apară într-o perioadă mult mai mare de timp -, românii nu au cunoscut suficient dezavantajele acestui model, şi anume posibilitatea sporită de apariţie a corupţiei şi reducerea transparenţei economiei.
Libertatea înseamnă responsabilitate în fiecare familie. Economia de piaţă este un sistem bazat mai degrabă pe o filosofie de tip cauză-efect, în care acţiunile unuia au consecinţe asupra altuia şi în care sunt încurajate munca şi hărnicia. Spre deosebire de socialismul cu mentalităţi de genul: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” – pentru că oricum economia funcţiona pe baza principiului: „de la fiecare după posibilităţi, tuturor după nevoi” -, în capitalism oamenii au şansa să descopere cine sunt, au ocazia să înţeleagă că este nevoie de perfecţionare şi educaţie, datorită competiţiei. Responsabilitatea nu mai cade în primul rând asupra statului. Dispare convingerea solidă că autoritatea legislativă trebuie să rezolve toate problemele individului. Este adevărat că, în cazul capitalismului, inegalităţile economice sunt accentuate, deoarece statul care avea grijă de toţi a dispărut. Soluţia este ca sprijinul să fie realmente oferit de societatea civilă,
Situaţiile de criză afectează în principal familiile sărace. O rată a şomajului în creştere este îngrijorătoare pentru cei care suferă deja lipsuri. Totuşi cercetări recente au arătat că, în ciuda tendinţei de izolare a familiilor care se confruntă cu dificultăţi, cele care îşi fac curaj şi cer ajutorul celor din jur, de la familie, prieteni, biserică sau organizaţii filantropice, reuşesc să treacă cu bine peste perioadele de recesiune. Familiile care au întâmpinat greutăţi în trecut pot să le ajute pe cele care se confruntă acum cu dificultăţi. Perspectiva nostalgică asupra trecutului istoric controversat nu poate să schimbe nimic. Este necesară o adaptare din mers la noile condiţii socio-economice, învăţând cumpătarea, economisirea şi investirea eficientă a banilor.
sursa: semneletimpului.ro
01.07.2023
