Conclavul s-a mișcat remarcabil de repede, alegând un nou prelat în mai puțin de două zile. Când fumul alb a ieșit din coș, oamenii care se aflau în apropierea Vaticanului au început să alerge spre Piața Sfântul Petru, dornici să afle cine este noul papă. Când s-a făcut anunțul, reacția mulțimii a fost, la început, destul de reținută. Au fost priviri confuze și murmurări generale înainte ca entuziasmul să revină.
Ce i-a derutat? Leo al XIV-lea este primul papă american, un fapt care cu siguranță va aprinde imaginația profetică a adventiștilor. Când John F. Kennedy a devenit primul președinte catolic al Americii, mulți au suspectat că începutul sfârșitului a sosit; până la urmă, știm că va veni un moment în care prima și a doua fiară își vor da mâna peste abis și vor inaugura o renaștere a stării opresive a creștinismului care a dominat Occidentul în perioada medievală. Când ai un președinte american care face parte dintr-o organizație globală ce aspiră la putere globală, nu e greu să vezi potențialul mișcărilor rapide despre care ni s-a spus că vor veni.[1]
Cu siguranță, trebuie să fim atenți la vremuri, dar nu trebuie niciodată ca speculațiile profetice să prevaleze în detrimentul lucrării pe care am fost chemați să o facem.
Asta s-a întâmplat acum mai bine de o jumătate de secol, un interval care este doar o picătură în ocean în raport cu două milenii. Unii ar putea spune că, de atunci, am văzut fisuri în armura națiunii americane, o națiune pe care Ellen White a descris-o ca având un „guvern protestant și republican.”[2]
Acum, la mai bine de șase decenii de la asasinarea lui JFK și după un alt președinte catolic (Joe Biden), trăim un moment în care un amestec curios de gândire romană și americană a apărut dincolo de ocean: cardinalul Robert Francis Prevost. Cât de american este el, de fapt? E greu de spus. S-a născut în Statele Unite, dar și-a petrecut cea mai mare parte a cariei religioase în alte locuri.
Privirile pierdute din Piața Sfântul Petru sugerează că majoritatea dintre noi nu știm prea multe despre noul pontif. Pur și simplu nu era pe lista celor mai probabili candidați. Totuși, faptul că este primul papă american are, fără îndoială, un potențial profetic. Doar că nu știu exact care ar putea fi acesta.
Mi-am pus întrebări când l-am văzut pe balcon, în special drept cetățean american naturalizat. Când am devenit cetățean, a trebuit să renunț public la orice loialitate față de un șef de stat străin. Niciodată nu am fost un mare susținător al monarhiei, așa că nu a fost greu. Dar apare întrebarea: Papa nu este și șef de stat al Vaticanului? Își păstrează pașaportul american?
Alte întrebări: Cât de american este cardinalul Prevost? Constituția americană și Dreptul Canonic au coexistat mereu cu dificultate. Statele Unite declară un angajament absolut față de libertatea religioasă, iar chiar dacă mulți americani simt că acest angajament s-a erodat în ultimele decenii, continuăm să îl susținem. Roma, pe de altă parte, pare să tolereze alte confesiuni, dar, în ciuda angajamentului ecumenic aparent, lasă adesea impresia că încă mai crede în afirmația episcopului Ciprian de Cartagina că nu există mântuire în afara Bisericii Catolice.[3] Scopul final al Romei nu s-a schimbat: întreaga creștinătate să fie reunită sub autoritatea sa.
Dacă profeția te înspăimântă constant, este posibil să o citești greșit.
Acea reunificare, din perspectivă profetică, ar însemna o revenire la amestecul dintre biserică și stat care a fost atât de problematic în trecutul occidental. Această combinație de putere civilă și religioasă a fost una dintre cauzele pentru care mulți credincioși au traversat oceanul spre America. Chiar dacă mulți dintre ei nu și-au îndeplinit inițial idealurile (Mary Dyer a fost spânzurată pentru că era quaker, până la urmă), națiunea care a fost în cele din urmă creată în Lumea Nouă a consacrat în Constituția sa un angajament față de libertate.
Cum pot coexista aceste două seturi de valori în mintea unui papă american? Presupun că timpul ne va spune — și este perfect posibil ca din această situație să nu rezulte nimic. Amintiți-vă: aproape de fiecare dată când am încercat să prezicem detalii despre viitor în afara direcțiilor generale oferite în Biblie, am greșit — și asta pentru că profeția nu este atât despre prezicerea viitorului, cât despre recunoașterea împlinirii sale când aceasta se întâmplă.
Când Isus a prezis persecuția ucenicilor Săi, El a încheiat spunând: „V-am spus aceste lucruri, pentru ca atunci când le va veni ceasul, să vă aduceți aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4, ESV).[4] Veți căuta în zadar în scrierile ucenicilor predicții detaliate despre cum se va desfășura persecuția. În schimb, veți găsi relatări despre ce s-a întâmplat.
Aceasta, presupun eu, este atitudinea potrivită pentru un adventist din secolul al XXI-lea. Cu siguranță, trebuie să fim atenți la vremuri, dar nu trebuie niciodată ca speculațiile profetice să prevaleze în detrimentul misiunii care ne-a fost încredințată. Am asistat la un salt brusc spre Apocalipsa 13? Cine poate ști cu adevărat? Poate. Dar, orice s-ar întâmpla, misiunea noastră rămâne aceeași:
„Într-un sens special, adventiștii de ziua a șaptea au fost așezați în lume ca străjeri și purtători de lumină. Lor li s-a încredințat ultima avertizare pentru o lume pieritoare. Asupra lor strălucește o lumină minunată din Cuvântul lui Dumnezeu. Li s-a dat o lucrare de cea mai solemnă importanță — proclamarea primei, celei de-a doua și celei de-a treia solii îngerești. Nu există altă lucrare de o asemenea importanță. Nimic altceva nu trebuie să le absoarbă atenția.”[5]
Da, s-a întâmplat ceva fără precedent la conclav, și da, poate că înseamnă ceva. Dar atât. Acum, să ne întoarcem la lucrare, pentru că semenii noștri sunt în continuare fără speranță, fără Isus.
sursa: Adventist Review/ Shawn Boonstra
[1] Vezi Ellen G. White, „Mărturii pentru biserică” (Mountain View, California: Pacific Press Pub. Assn., 1948), vol. 9, p. 11.
[2] Ibid., vol. 5, p. 451.
[3] Vezi, de exemplu: https://www.catholic.com/video/how-can-catholics-say-theres-no-salvation-outside-the-church.
[4] Versetele marcate ESV sunt din Sfânta Scriptură, English Standard Version, © 2001 Crossway, ministerul editorial al Good News Publishers. ESV Text Edition: 2016. Folosit cu permisiune. Toate drepturile rezervate.
[5] Ellen G. White, „Mărturii pentru biserică”, vol. 9, p. 19.
