Am urmărit zilele acestea niște imagini greu de privit, de la un festival care se dorea probabil a fi un eveniment de bucurie.
Ca persoană preocupată de relația părinte-copil, ca realizator al unor emisiuni de familie, care își dorește să aducă un plus de bine și să vadă împlinire în acest aspect al vieții în cât mai multe case, ca părinte de adolescenți, nu pot să nu analizez, să nu îmi pun niște întrebări, să nu fac un apel…
Am văzut cum un tânăr, copilul unor părinți, s-a urcat pe scenă și a sărit în gol la îndemnul unui cântăreț care striga obscenități.
Un altul a sărit din tren… din lipsă de atenție, din golul pe care nu și-l mai poate umple cu nimic sau din teribilism.
Asta numim astăzi distracție?!
Muzică fără cenzură, cuvinte murdare, alcool ieftin, droguri la îndemână, provocări fără minte.
O generație întreagă care strigă după atenție, după iubire, după limite pe care noi nu am mai știut să le punem.
Și mă întreb – și poate ar trebui să ne întrebăm cu toții – când s-a rupt lanțul?
Când am încetat să fim părinți cu adevărat?
Când am lăsat ecranele să îi educe, iar rețelele să le spună cine sunt?
Când am decis că „e mai bine să nu-i supărăm” decât să-i protejăm?
Vorbim mult despre „libertatea tinerilor”, despre cât de important e să îi lăsăm „să-și trăiască viața”.
Dar cine mai are curajul să recunoască:
libertatea fără valori nu e progres, e prăpastie!!!
Tinerii noștri nu au nevoie doar de bani de buzunar și de haine de firmă.
Nu au nevoie doar de „lasă-l, că e vârsta”.
Au nevoie de părinți cu coloană vertebrală, de modele adevărate, de limite puse cu iubire, de timp petrecut împreună, nu doar unii în prezența celorlalți.
Cât mai putem pretinde că nu vedem?
Cât mai putem normaliza aceste festivaluri care transformă copiii în trupuri chinuite de excese și minți goale de orice urmă de sens?
Cât mai putem spune „așa sunt ei acum”, ca să ne scuzăm propria absență?
Sunt îngrijorată pentru tinerii care ajung să caute adrenalina în salturi spre moarte, care își găsesc confirmarea în strigăte obscene și în ochii altor rătăciți.
Care cred că viața e doar un șir de nopți pierdute, de filmări făcute cu telefonul, de „faima” câștigată pentru o clipă pe Tik Tok.
Dar sunt la fel de îngrijorată pentru noi – părinții, educatorii, societatea întreagă – care ne ascundem după scuze. Care am început să credem că „nu se mai poate face nimic”.
Ba da, se poate!
Dar cu condiția să ne trezim.
Să ne întrebăm fiecare, în tăcerea nopții: Ce am plantat în inima copilului meu?
Cât timp i-am dat cu adevărat?
Ce i-am arătat că e important?
Cine l-a învățat ce înseamnă demnitatea, iubirea curată, respectul de sine?
Poate nu putem schimba toată lumea… dar putem schimba casa noastră.
Putem schimba relația noastră cu copiii.
Putem alege să nu-i mai lăsăm să crească singuri într-un ocean de non-valori.
Când lacrimile vor curge, când regretele vor fi grele ca piatra, să nu ne plângem că nu am știut.
Am știut… dar am ales să tăcem.
Nu e târziu! Astăzi încă mai putem alege altceva.
Acesta nu e doar un strigăt de disperare. E un apel.
Pentru părinți – să fie din nou părinți!
Pentru tineri – să caute adevărul și binele, nu doar plăcerea facilă!
Pentru societate – să nu mai glorifice mizeria și haosul în numele libertății!
Pentru noi toți, să nu uităm:
unde nu e bine, răul intră nestingherit!
Autor: Ana-Maria Sandu, realizator al emisiunii „Între noi, mamele” de la Speranța TV și director de resurse umane în cadrul Trustului Media Speranța
