EL ESTE JERTFA DE ISPĂȘIRE PENTRU PĂCATELE NOASTRE; ȘI NU NUMAI PENTRU ALE NOASTRE, CI PENTRU ALE LUMII ÎNTREGI.
1 IOAN 2:2
Exemplul perfect al iubirii filiale a Domnului Hristos strălucește cu nediminuată putere prin negura veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin activitatea Sa de zi cu zi, pusese umărul la purtarea poverilor casei. Iar acum, chiar în clipa ultimei Sale agonii, n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă și întristată. Aceeași atitudine se va observa la fiecare ucenic al Domnului nostru. Aceia care Îl urmează pe Domnul Hristos vor simți că este o parte a religiei lor să-i respecte și să-i îngrijească pe părinții lor. Inima în care este cultivată iubirea Lui nu va ezita niciodată să îi ofere tatălui și mamei o îngrijire atentă și plină de o duioasă iubire.
Iată-L pe Domnul slavei pe moarte, ca răscumpărare pentru omenire! În jertfirea prețioasei Sale vieți, Domnul Hristos nu era susținut de bucuria reușitei. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea și ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost Prințul celor care suferă, dar suferința Sa provenea din faptul că era conștient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb la enormitatea lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească și cât de puțini vor fi dornici să se rupă de sub puterea lui. El știa că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să fie distrusă și vedea mulțimile pierind, deși aveau la dispoziție un îmbelșugat ajutor.
Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor și Garant al nostru, a fost pusă nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost considerat călcător al Legii ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăția fiecărui urmaș al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale față de nelegiuire umpleau de groază inima Fiului Său. Toată viața Sa, Domnul Hristos transmisese unei lumi căzute vestea bună a îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era salvarea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii divine de la Mântuitorul în acea oră a supremei dureri i-a străpuns inima cu o întristare ce nu va putea fi niciodată înțeleasă de către om. Atât de mare a fost această agonie, încât abia dacă mai simțea durerea fizică. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 752, 753)
Cât de uimitor este să știu că Acela care a fost separat de Tatăl Său în orele Sale de cea mai profundă durere nu permite ca nimic să mă despartă de iubirea Lui!
