STRĂLUCIRE ȘI MĂREȚIE ESTE LUCRAREA LUI, ȘI DREPTATEA LUI ȚINE ÎN VECI.
PSALMII 111:3
Cu ocazia binecuvântării celor doisprezece s-a făcut primul pas pentru organizarea bisericii, care, după înălțarea lui Hristos, avea să ducă mai departe misiunea Sa pe pământ. Despre această consacrare a lor, consemnarea biblică spune: „În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El pe cine a vrut și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască” (Marcu 3:13,14).
Priviți această scenă mișcătoare! Priviți la Maiestatea cerului, înconjurată de cei doisprezece pe care i-a ales! Este gata să-i pună deoparte pentru lucrarea lor. Prin aceste slabe instrumente, prin Cuvântul și Duhul Său, El urmărea să pună mântuirea la dispoziția tuturor.
Cu bucurie și încântare priveau această scenă Dumnezeu și îngerii. Tatăl știa că de la acești oameni lumina cerului va străluci în lume, că acele cuvinte rostite de ei în timp ce dădeau mărturie despre Fiul Său aveau să răsune din generație în generație până la încheierea timpului.
Ucenicii trebuiau să meargă ca martori ai lui Hristos, pentru a transmite lumii ceea ce au văzut și au auzit de la El. Misiunea lor era cea mai importantă misiune încredințată vreodată ființelor umane după cea a lui Hristos. Ei aveau să fie colaboratori cu Dumnezeu la salvarea oamenilor. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au stat ca reprezentanți ai lui Israel, tot astfel cei doisprezece apostoli stau ca reprezentanți ai bisericii Evangheliei.
În timpul lucrării Sale pe pământ, Domnul Hristos a început să dărâme zidul de despărțire dintre evrei și neevrei și să predice mântuirea omenirii întregi. Deși El era evreu, totuși Se amesteca fără reținere printre samariteni, făcând inutile obiceiurile fariseice ale evreilor cu privire la acești oameni disprețuiți. El a dormit sub acoperișurile lor, a mâncat la mesele lor și a predicat pe străzile lor.
Mântuitorul Își dorea foarte mult să le dezvăluie ucenicilor Săi adevărul cu privire la dărâmarea „zidului de la mijloc care-l despărțea” pe Israel de celelalte națiuni – adevărul că „neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi”, cu evreii, și „iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea” (Efeseni 2:14; 3:6). (Faptele apostolilor, pp. 18, 19)
Sunt eu deplin conștient de realitatea că Maiestatea cerului dorește să aibă o relație personală cu mine?
