O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.
Proverbele 17:22
Totul a început de la o discuție în contradictoriu cu soțul meu. Nu era o problemă mare și nici foarte importantă. Doar niște diferențe de opinie la unul dintre proiectele legate de casă. Discuția a fost însă suficient de tensionată încât să ne pună la distanță unul de altul și să întrerupă comunicarea.
Soțul s-a dus la culcare devreme, fără să ne rugăm împreună sau măcar să îmi spună „noapte bună”.
Eu m-am culcat mult mai târziu și, deși aș fi dorit să îl trezesc să facem altarul de seară, nu am făcut-o, ca să nu agravez lucrurile. Așa că m-am culcat mâhnită. Am dormit rău, cu vise urâte, și m-am trezit cu dureri de cap (mi se întâmplă foarte rar să am dureri de cap). Așa a continuat și prima jumătate din a doua zi. Mă simțeam fără putere. Nu aveam chef să fac nimic; parcă nici să vorbesc nu îmi venea…
Această întâmplare, aparent banală, m-a făcut să simt, mai mult decât înainte, cum „un duh mâhnit usucă oasele”, căci chiar așa mă simțeam. Există, cu siguranță, situații în care duhul mâhnit este rezultatul unor evenimente sau întâmplări neplăcute care vin din afara noastră, fără ca noi să putem avea control asupra lor. Dar dacă este vina mea?
De multe ori suferințele noastre sunt rezultatul propriilor acțiuni. Sentimentul de vinovăție și stresul pot să aducă deopotrivă suferință fizică și psihică ca urmare a unor manifestări și reacții fiziologice ale corpului uman. De exemplu, atunci când David, împotriva voinței lui Dumnezeu, a făcut numărătoarea poporului, „a simțit cum îi bătea inima” (1 Samuel 24:10). Păcatul înfăptuit l-a adus „într-o mare strâmtorare” (vers. 14).
Conștiința vinovăției ne face nefericiți. Tendința firească este de a încerca să ne justificăm acțiunile dând vina pe alții. Soluția reală este să găsim împăcare cu Dumnezeu și cu cei cărora le-am greșit.
A ne păstra departe de orice motiv de mâhnire (și implicit departe de vină) este garanția unei vieți sănătoase.
Provocare: Dumnezeu dorește să fim fericiți. Alegerea însă ne aparține. Tu ce alegi: o inimă veselă sau un duh mâhnit?
