Cancer! Ieșisem de la medic și mă oprisem pe scările clinicii. Pur și simplu m-am prăbușit! Fără lacrimi, fără blesteme, fără putere. Prin fața ochilor, ca un film, se derulau zilele care aveau să vină: medici, intervenții chirurgicale, fața ciopârțită și mutilată, hidoasă. Suferința cumplită prin care voi trece.
Apoi, moartea!
Mi-am amintit de mama, care și-a primit sfârșitul cu resemnare, cu demnitate, cu suferință extremă. Mi-am revăzut fratele mai mare, care s-a stins pentru că nu mai putea respira. L-am văzut pe cel de-al doilea frate, care a suferit cât toți la un loc. Mă chinuia durerea și neputința pe care le-am trăit în dreptul lor, în zilele acelea în care am ajuns să mă întreb dacă este mai bine să trăiască sau să se sfârșească odată chinul de moarte în fața căruia sunt neputincioasă.
Nu știu cât am stat acolo, pe treptele clinicii. Nu știu ce mi-a dat putere și curaj să merg mai departe. Nu știu pe cine am sunat și cine m-a susținut. Nu mai știu nimic din ziua aceea și din zilele care au urmat. Acum știu: m-am ascuns în mintea mea, trăind în avans. Mi-am imaginat ce va veni, am retrăit zilele de groază ale suferinței celor dragi, am anticipat ce ar fi putut să fie. Și n-a fost așa! Am cerut analize de laborator într-o altă clinică. Am sperat, m-am rugat și am așteptat. Rezultatul care a venit m-a găsit pregătită pentru orice. N-au fost nici blesteme și nici disperare, ci doar speranță. Și acceptare. Și teamă. Rezultatul de laborator a infirmat diagnosticul pe care îl primisem deja. Dar, chiar dacă ar fi fost același, tot nu L-aș fi blestemat pe Dumnezeu pentru pielea mea.
Provocare: Oprește-ți gândurile, dacă acestea te duc în ziua de mâine! Caută și o a doua părere, dacă ai un diagnostic care te îngrozește! Cere ajutorul cuiva care îți poate fi alături! Roagă-te, speră și așteaptă! Și, chiar dacă… se va întâmpla, fii hotărât(ă) și cere putere să nu-L blestemi pe Dumnezeul care a murit pentru noi! Pentru că Dumnezeu este dragoste.
