ESTE ADEVĂRAT CĂ ORICE PEDEAPSĂ DEOCAMDATĂ PARE O PRICINĂ DE ÎNTRISTARE, ȘI NU DE BUCURIE, DAR MAI PE URMĂ ADUCE CELOR CE AU TRECUT PRIN ȘCOALA EI RODUL DĂTĂTOR DE PACE AL NEPRIHĂNIRII.
EVREI 12:11
De câte ori te-ai auzit spunându-le copiilor tăi: „Chiar nu mă asculți?” Noi, părinții, tindem să o spunem des. Adevărul este că ei ne ascultă, ne aud. Ceea ce nu fac este să se supună. Ascultarea și supunerea sunt două lucruri diferite.
Într-o zi, copilul nostru mijlociu, în vârstă de șase ani, a pus o scândură de 30 de centimetri pe trotuarul nostru. Lângă ea a pus o doză de băutură carbogazoasă găsită în garaj. Apoi a plasat o piatră mare lângă ea. În timp ce vorbeam cu o vecină în zona garajului, îl vedeam cu coada ochiului pe fiul meu. L-am urmărit cum își manevra metodic comorile în timp ce încerca să creeze ceva nou din ele. Prinsă în vorbă cu vecina, nu eram în totalitate sigură de ce făcea. Parcă îl văzusem cum s-a aplecat, a pus lemnul peste doză, în echilibru, apoi a pus piatra la celălalt capăt al scândurii.
M-a trecut un fior până în măduva oaselor – un accident era gata să se întâmple. Am întrerupt-o pe vecină la timp pentru a vedea piciorul băiețelului meu în aer îndreptându-se spre scândură.
„Nu, băiete, nu!” am strigat. S-a uitat la mine, apoi în jos. „Nu călca pe scândură!” am continuat, „O să te…”. Următorul lucru pe care l-am auzit a fost un „trosc”! Piciorul lui a apăsat pe celălalt capăt al scândurii, proiectându-i piatra direct în frunte. A căzut și a început să urle în timp ce pe fruntea lui mică și delicată își făcea apariția un cucui cât un ou de mare.
Acel cucui a fost o consecință destul de consistentă pentru acea zi. Nu eram nevoită să îl mai disciplinez pentru că nu „ascultase” de mine. Mi-a spus mai târziu în acea seară că mă auzise. Însă nu s-a supus. Mintea lui nu putea să înregistreze ceva de care el nu voia să asculte.
„Nu, copilul meu, nu face așa ceva! O să suferi!” Iată ce ne spune Salvatorul nostru, dar mintea noastră totuși nu înregistrează ceva ce noi nu suntem pregătiți să auzim. Consecințele naturale par a fi uneori ca mâna grea a disciplinei, dar cu siguranță este cea mai bună măsură de disciplină pe care o pot folosi părinții pentru a-și arăta dragostea cea mai profundă pentru copiii lor.
O, Doamne, dă-mi o inimă dornică de ascultare și supunere! Îți mulțumesc pentru că mă iubești!
