Este cântecul acela drag din copilărie, pe care îl cântam de dimineaţa până seara, în fiecare zi. E melodia pe care o iubeam și care ne iubea la rândul ei, melodia în care ajunseserăm să locuim. Starea aceea în care credeam că viaţa, în esenţa ei, este bună și că ne e bine trăind-o.
Pe măsură ce am îmbătrânit, accesul la melodie a devenit tot mai dificil, așa că, într-un târziu, am încetat să mai cântăm acest cântec. În cele din urmă, am uitat melodia originală și ne-am mulţumit cu copii și remixuri ieftine, care ne promiteau să ofere fărâme din gustul familiar al fericirii. Am numit acest înlocuitor distracţie și urmărirea ei a devenit noul nostru scop în viaţă.
Problema cu satisfacţia instantanee este că se tocește în scurt timp. Așa că am ajuns la următorul hit – „să ne distrăm până la moarte”, așa cum a spus-o atât de franc Neil Postman. Uneori, vânătoarea noastră era întreruptă de acea veche melodii, care ne ajungea din urmă. Se întâmpla mai ales atunci când auzeam alţi oameni fredonându-și cântecul lor de fericire – oameni care, într-un fel magic, nu pierduseră accesul la cântecul lor secret. În loc să căutăm notele propriului nostru cântec, am preluat cântecul lor, încercând să consumăm fericirea altor oameni, care a fost comercializată peste tot: la radio și la televiziune, în muzică, în reclame și în filme.
Am devenit dependenţi. Uite! Fericirea este încă în preajmă! Alţii au găsit-o deja ori s-au prefăcut că o au (diferenţa dintre cele două categorii nu este întotdeauna detectabilă). Bineînţeles, aveam bănuiala noastră că acești „oameni fericiţi strălucitori” („shiny happy people”, REM) ascund un alt adevăr „în spatele ochilor albaștri” („behind blue eyes”, Limp Biskuit). Dar nu conta: fericirea surogat era încă cea mai bună variantă pe care o aveam.
Suntem capabili să ne prefacem foarte mult timp. Dar dacă nu poţi scăpa de sentimentul că ceva nu este în regulă, ce faci? Privești în interiorul tău: de multe ori, trupurile și sufletele noastre depun mărturie despre adevăruri profunde gravate în noi. Și astfel, într-o zi, s-ar putea să te uiţi în oglindă și să te întrebi cine ești cu adevărat, cine ai devenit și dacă trăiești cu adevărat viaţa după care ai tânjit mereu.
Originea cântecului este oarecum obscură: în timp ce melodia pare să fi fost creată în anii 1930, cântecul preluat de pedagogi a devenit popular în America anilor ’60. În 1971, Jonico Music a solicitat drepturi de autor asupra acestui cântec popular, atribuindu-i-l compozitorului și textierului portughezo-american Joe Raposo.
Oricât de curios ar părea, s-ar putea să fi descoperit ceva aici. Așadar, în timp ce fredonăm cântecul, să săpăm mai adânc în cuvintele lui.
Cântecul începe cu un cuvânt mic, discret – „dacă”. Sunt patru litere care trasează deja o direcţie și care împart oamenii în categorii. Fericirea nu este o stare constantă, ea vine și pleacă. Uneori suntem fericiţi, alteori nu, și depinde numai de noi să observăm când suntem (ne)fericiţi. S-ar putea să ai motive destul de bune să fii fericit(ă), așa că aruncă o privire mai atentă la ce anume te face cu adevărat fericit(ă)! Și dacă ești, atunci bucură-te de asta!
Acest „dacă” indică natura trecătoare a fericirii. Pentru că fericirea ne provoacă: „Prinde-mă, dacă poţi!” Fericirea nu poate fi imaginată, ea trebuie urmărită. Nu este niciodată un dat, dar este dată. Fericirea nu poate fi forţată, dar poate fi forjată, modelată. „Fiecare este arhitectul propriei fericiri”, spune un proverb. Mai simplu spus, depinde de noi dacă vrem să fim fericiţi și dacă alegem să rămânem pe acest drum. În timp ce încercăm să punem mâna pe fericire, am putea fi la rândul nostru capturaţi de ea. Ne putem influenţa fericirea doar într-o anumită măsură – potrivit experţilor, controlăm aproximativ 50% din nivelul nostru de fericire.
Dacă întâlnești fluturele rar al fericirii, bucură-te de prezenţa și frumuseţea lui și încearcă să nu-i atingi aripile, ca nu cumva să nu-și mai poată continua zborul!
sursa: semneletimpului.ro
06.09.2023
