Luăm astăzi în atenție un cuvânt pe care îl folosim destul de rar, însă pe care îl cunoaștem bine, aș zice eu. Ați auzit de lauri, nu-i așa? Ne sunt familiare expresii precum “cunună de lauri”, “laurii victoriei”, “a culege lauri” șamd.
În sens propriu, laur înseamnă „dafin” – o plantă aromatică, originară din zona Mediteranei, cu frunze lucioase şi persistente, cu flori mici şi fructe în formă de boabă. Denumirea științifică este Laurus nobilis.
Încă din antichitate, laurul a fost asociat cu nenumărate semnificaţii simbolice. Ca toate plantele care rămân verzi iarna, se asociază cu nemurirea. Tot cam în același sens, se credea pe vremuri că laurul poate apăra de fulgere. Plinius cel Bătrân, un erudit al Imperiului Roman, era convins că fulgerul nu loveşte niciodată arbustul de laur, însuşi împăratul Tiberiu obişnuind să poarte o cunună de dafin, pentru a-l proteja.
În Evul Mediu, exista obiceiul ca savanţii marilor universităţi să fie încununaţi cu lauri. În facultăţile de medicină, coroana pe care o primeau tinerii medici era făcută din ramuri de laur, cu fructe de pădure. De aici și denumirea de „bacalaureat” (bacca laurea: boabe de laur), numindu-se așa examenul care atestă terminarea liceului şi care permite accesul la învăţământul superior
În limba română, “bacalaureat” este un împrumut din limba franceză, având însă aceeași origine latinească. In mod similar, cuvântul “laureat”, de asemenea împrumut din franceză, provine din latinescul “laureatus” (persoană care a obţinut un premiu, care a fost încununată cu laur, cu dafin).
În ciuda valențelor pozitive, trebuie amintit totuși că singura expresie cu o conotaţie negativă care conține acest cuvânt este “A se culca pe laurii victoriei” –adică “a se mulțumi cu succesele obținute și a nu duce activitatea mai departe”.
