Marius Mitrache: Conștiința între Scriptură și păcat

Adaugat la data octombrie 18, 2017 cu niciun comentariu

Dacă discutăm despre libertatea de conștiință, se observă, fără doar și poate, că există conflicte interpersonale pornind tocmai de la diferențele de concepție despre lume și viață? Când două conștiințe se intersectează și intră în conflict, care conștiință este norma? Pe ce criterii evaluăm conștiința unei persoane? Dacă acțiunile unei persoane realizate din conștiință produce rău unei alte persoane, pe ce criterii stabilim adevărul? Putem reafirma că libertatea absolută de conștiință este verosimilă în singurătate absolută. Dar, implicarea unei relații (cu Dumnezeu sau cu semenii), restrânge libertatea noastră de conștiință, atunci când aceasta dăunează celui de lângă noi. Problema libertății de conștiință în relație cu semenul presupune două riscuri: (1) producerea unui rău direct, rezultat din confruntarea a două paradigme, două concepții despre lume și (2) producerea unui rău indirect, prin efectele secundare ce se intersectează cu semenul meu. Cum poate fi conștiința individului normă, de vreme ce vorbim despre om căzut în păcat? Păcatul a alterat conștiința omului, prin urmare, aceasta nu mai poate fi normativă.

Dacă am ajuns la concluzia că într-o relație libertatea absolută nu este posibilă, atunci individul nu are autoritatea finală de a stabili cursul acțiunilor sale în raport cu ceilalți. Poate societatea să fie criteriu moral? Ce se întâmplă când întâlnim diferențe de moralitate? Persecuțiile religioase au ca substrat tocmai diferențele de acest gen. Având în vedere că sistemele teologice, filosofice sunt diverse, trebuie să existe un cod moral comun tuturor sistemelor religioase, filosofice, politice etc., la care se pot raporta toate ființele umane ce vor să trăiască în cadrul unei comunități. Acest cod moral comun nu trebuie să aibă neapărat o conotație soteriologică, acest aspect fiind specific sistemelor religioase/filosofice. Ceea ce ne interesează în această problemă, este moralitatea socială, norma de conduită pentru fiecare individ, indiferent de apartenența etnică, religioasă, sex, statut social etc.

Sfânta Scriptură ne oferă câteva exemple în privința modului în care trebuie să abordăm problema conștiinței noastre și a semenului. În Matei 17:24-27 Isus rezolvă încurcătura provocată de Petru afirmând: „Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască … ”. Din perspectiva conștiinței lui Isus, nu era nicio problemă, dacă nu ar fi plătit taxa de la Templu, deoarece El era Fiul lui Dumnezeu. Dar, în acest context Isus este grijuliu față de conștiința celorlalți și îi protejează asumându-și ceea ce nu era obligat să facă.

În 1 Corinteni 8, apostolul Pavel vorbește despre o problemă pe care o întâmpinau creștinii din diaspora, în cazul acesta Corint. Animalele aduse de închinătorii păgâni și consacrate zeilor erau vândute în piețele din cetate. Dar iudeii dezvoltaseră o rețea prin care comercializau carne din Israel, pentru a nu se contamina cu hrana de carne jertfită idolilor. Apostolul Pavel demonstrează, că din punct de vedere teologic nu este nicio problemă, dacă cineva consumă carne, deoarece „un idol este tot una cu nimic”. Dar Pavel abordează un aspect care schimbă perspectiva asupra libertății. El afirmă că „nu toți au cunoștința aceasta”, prin urmare, prioritatea creștinului matur nu va fi libertatea sa, ci conștiința celuilalt. El își începe pledoaria pentru grija față de conștiința semenului afirmând „cunoștința îngâmfă, pe când dragostea zidește.” Criteriul de stabilire a conduitei este dragostea față de aproapele, nu conștiința personală. Apostolul Pavel afirmă, de asemenea, că libertatea creștinului nu ar trebui să fie o pricină de poticnire pentru cei slabi. Avertizarea apostolului este destul de serioasă, când afirmă „Dacă păcătuiți astfel împotriva fraților și le răniți cugetul (conștiința) lor slab, păcătuiți împotriva lui Hristos.”

Este destul de dificil a stabili până unde se întinde libertatea unei persoane și când începe libertatea altei persoane. Apostolul Pavel afirmă în Romani 14:7 „În adevăr, niciunul dintre noi nu trăiește pentru sine și nu moare pentru sine.” Descoperim în această afirmație că tot ce se întâmplă în viața unui individ influențează viețile altor indivizi, fie în bine, fie în rău. Cuvintele noastre, gesturile noastre, acțiunile noastre produc efecte. Chiar și moartea noastră produce efecte. Nu avem libertatea nici să ne curmăm viața, deoarece nimeni nu moare pentru sine. Trăim și murim pentru Dumnezeu.

Cine este autoritatea finală în stabilirea libertății de exprimare? Reluând afirmația lui Isus Hristos din Evanghelia după Ioan, El continuă afirmând în 8:36, „Deci, dacă Fiul vă face liberi, veți cu adevărat liberi.” Adevărul este mai mult decât un set de reguli teologice sau filosofice, la care trebuie să ne raportăm. Impactul unui set de reguli se va restrânge la dimensiunea socială. Dar libertatea adevărată nu este obținută doar prin moralitate. Libertatea de care vorbește Isus merge mai departe de moralitate, dar neinvalidând necesitatea acesteia. Adevărul care eliberează este Însuși Isus Hristos, Dumnezeu întrupat. El afirmă „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”

Autor: pastor Marius Mitrache, invitat permanent, emisiunea Vremea întrebărilor – Speranța TV și Radio Vocea Speranței

Niciun comentariu

Lasa un comentariu

hacklink hacklink satış wso shell wordpress free themes kalça büyültme webr00t shell elektronik sigara Google