Lupta pentru răzgândirea teroriştilor

Adaugat la data ianuarie 11, 2017 cu niciun comentariu

Perspectiva conspiraţionistă a unui asediu musulman de gherilă s-a hrănit dintr-un fel de „sociologie de trei simplă”, care presupune că acolo unde sunt mulţi musulmani, acolo este şi un risc mai mare de radicalizare şi de pericol terorist. Această optică are însă două mari neajunsuri: nu este verificată statistic şi, implicit, lasă doar imaginaţia să răspundă la întrebarea de fond, care ar putea să ducă la soluţii: Ce face dintr-un imigrant musulman un terorist?

Cele mai recente rapoarte Europol privind atacurile teroriste desfăşurate pe teritoriul european indică faptul că, în ultimii ani, atentatele motivate religios au fost constant o minoritate, în unii ani ajungând la un procent de sub 2% din totalul atacurilor. Cele mai letale atentate au fost cele organizate din motive separatiste, conform aceleiaşi surse. Însă, deşi frecvenţa atacurilor militante islamiste este relativ redusă, temerile oamenilor privind astfel de atacuri sunt alimentate continuu de politicieni, de oficialităţi şi de mass-media, care, aşa cum notează Beenish Ahmed pentru publicaţia americană Think Progress, au tendinţa să evidenţieze mai mult atacurile motivate religios decât pe cele motivate politic sau circumstanţial. „Astfel de incidente beneficiază de mai multă atenţie ca urmare a retoricii extremiste islamiste care este folosită”, apreciază şi Ken Sofer, director-asociat al Departamentului de securitate naţională şi politici internaţionale al Centrului pentru Progresul American. „Oamenii doresc să îşi explice [aceste incidente] ca pe un fenomen conectat, deşi ceea ce determină un individ să comită acte de terorism diferă de la un scenariu la altul.”

Dinamica radicalizării

A limita discuţia despre radicalizarea imigranţilor islamici doar la religie pare cu atât mai nepotrivit cu cât cercetători precum Clarck McCauley şi Sofia Mosalenco au identificat nu mai puţin de 12 mecanisme psihosociologice diferite care duc la apariţia radicalizării, în care religia joacă mai degrabă un rol periferic, cel mult de translator ideologic al unor altfel de cauze. De fapt, în 10 dintre aceste mecanisme radicalizarea apare în contextul identificării individului cu un grup şi ca o reacţie la ceea ce individul percepe drept o ameninţare la adresa grupului de care aparţine. Această constatare are două implicaţii semnificative. Prima este că radicalizarea nu ţine de un climat religios anume, ci mai degrabă de un anumit tip de climat social. Iar a doua este că radicalizarea nu este rezultatul unor predispoziţii psihologice (mitul teroristului psihopat), vicisitudinile psihice fiind mai degrabă o consecinţă a influenţei relaţiilor de grup, nu invers.

McCauley şi Mosalenco[1] vorbesc despre reacţii psihologice în lanţ, care pot fi generate de diverse circumstanţe. De exemplu, o persoană care a avut de suferit sau care crede că a avut de suferit din cauza unui rău major comis de altcineva poate ajunge să dezvolte, odată cu gânduri de răzbunare, şi un tip aparte de gândire bazată pe aplicarea generalizată a ideii de „eu şi restul lumii”, o gândire care desensibilizează faţă de violenţă şi diminuează motivaţia de a o evita. Cercetătorii exemplifică prin modelul „văduvelor negre” din Rusia, femei cecene islamice care s-au radicalizat după ce şi-au pierdut soţii, copiii sau alţi apropiaţi în conflictele cu forţele ruse. Un om care a pierdut ce are mai drag se poate simţi imun la orice pierdere ulterioară.

Şi, dacă acest mecanism al durerii vizează impactul individual, există şi un mecanism al durerii care se manifestă la nivelul individului însă în urma unei pierderi colective. Omul reacţionează la răul comis sau perceput asupra unui grup căruia îi aparţine sau cu care empatizează puternic. Cercetătorii susţin că legătura dintre mecanismul durerii colective şi atentatele sinucigaşe este chiar cuantificabilă, fiindcă majoritatea atacurilor de acest tip au fost asumate ca reacţie la o ameninţare imediată asupra identităţii grupului (vezi prezenţa soldaţilor străini în Afghanistan sau în Irak). De aceea americanii Robert Pape şi James Feldman4 spuneau că marea majoritate a atacurilor teroriste sinucigaşe petrecute între 1980 şi 2003 au fost parte a unor campanii coerente şi organizate, special concepute pentru a forţa puterile vestice să renunţe la ocupaţia sau la controlul politic asupra teritoriilor pe care teroriştii le considerau patrie[2]. În plus, aceiaşi autori explicau şi că terorismul bazat pe suicid a căpătat o amploare globală în perioada 1980-2001 şi pentru că teroriştii au învăţat că un astfel de terorism poate funcţiona. „De la retragerea militară completă a Americii şi a Franţei din Liban, în 1980, la retragerea parţială a armatei israeliene din Cisiordania şi Gaza, în 1994 şi 1995, la disponibilitatea iniţială arătată de Sri Lanka în negocierile privind autonomia Tigrilor Tamili, în 1994 şi 2001, terorismul bazat pe sinucidere a câştigat concesii politice importante, mai ales pentru grupuri care nu ar fi avut decât puţine alte opţiuni.”[3]

Credinţa este aşadar importantă în radicalizarea unui individ, însă nu este neapărat vorba despre credinţa religioasă. De cele mai multe ori, pentru a fi acceptat într-un grup terorist cu impact, novicii trebuie să îşi probeze adeziunea faţă de crezul grupului. Niciun individ nu devine terorist peste noapte, ci se formează pe parcursul unui proces alcătuit din decizii mici, a căror direcţie poate fi, iniţial, aproape insesizabilă. „De obicei, integrarea unei persoane într-un grup terorist este lentă şi treptată, individul trebuind să treacă multe teste mai mici înainte să primească misiuni mai importante”, spun autorii. Acest mecanism, cunoscut şi ca „sindromul credinciosului autentic”, se bazează pe o creştere treptată a dedicării individului faţă de ideologia grupului, dedicare pe care acesta o dovedeşte implicându-se tot mai puternic în cauza susţinută.

Iubire de terorist

Dincolo de aceste aspecte, dacă e să dăm crezare cercetătoarei Donatella della Porta[4] niciun alt mecanism de radicalizare individuală nu a fost atât de intens studiat în ultimii ani precum cel numit „radicalizarea din iubire”. Recrutările pentru grupări teroriste depind enorm de factorul încredere. Teroriştii recurg adesea la recrutare în rândul prietenilor, al iubiţilor şi al familiei, pentru că au nevoie să poată avea încredere în noii recruţi. Şi, mai important, spun McCauley şi Moscalenco, „dacă încrederea determină reţeaua în care teroriştii vor căuta să recruteze, iubirea este cea care determină cine li se alătură. Legăturile de iubire romantică sau camaradereşti pot fi la fel de puternice precum politica în a-i convinge pe oameni să adere la un grup ilicit.” Cercetătorii argumentează citând cum îşi explica motivaţiile un membru al grupării italiene Brigate Rose: „Sunt multe lucruri pe care nu le pot explica analizând situaţia politică… în ce mă priveşte, am lăsat totul în mâna emoţiilor, a iubirii pentru oamenii cu care îmi împart viaţa.”[5] Mai aproape de zilele noastre sunt cazurile tinerelor occidentale recrutate în gruparea Stat Islamic prin căsătorire. Nu este deci de mirare că autorii insistă ca teroriştii să nu fie trataţi ca persoane condiţionate de un psihic labil să se sinucidă în timp ce comit crime oribile împotriva altora[6], chiar dacă există şi astfel de exemple.

Nu trebuie să ne străduim prea mult pentru a găsi un numitor comun al mecanismelor enumerate deja: toate sunt mutaţii violente ale victimizării. Ele se văd limpede când privim la nivelul individului. Însă efectele victimizării nu se opresc doar la individ, ci se manifestă şi la nivelul grupurilor restrânse sau chiar la nivelul maselor, în moduri mai puţin intuitive. Sociologii vorbesc, de pildă, de conceptul de „politică jujitsu”, care se referă la atacarea inamicului folosind chiar puterea acestuia. Este o traducere a strategiei războiului asimetric în termenii radicalizării islamice, accentuând polarizarea dintre rebeli şi forţele (percepute ca) opresive. Subliniind constant forţa oprimării, liderii rebelilor îşi motivează recruţii. Victimizându-se, îşi adună o forţă combativă mult mai mare.

Potrivit unui raport emis încă din 2008 de Grupul de Experţi ai Comisiei Europene privind Radicalizarea Violentă, „sentimentele de nedreptate, de excludere şi de umilinţă au constituit dintotdeauna o forţă politică puternică şi unul dintre principalii catalizatori ai schimbării. Nimic nu creează un teren mai fertil pentru cultivarea radicalizării politice ca sentimentul că aparţii taberei celor lăsaţi în urmă de progresul umanităţii, în timp ce deţii simboluri puternice şi aspiraţionale de emancipare.” Putem intui că minorităţile de imigranţi sunt mai expuse decât minorităţile politice la riscul de a dezvolta astfel de sentimente, pentru că, în încercarea lor de a-şi adapta viaţa la noul mediu, nu se confruntă doar cu sentimentul că sunt puţini, neglijaţi, poate chiar discriminaţi, ci trebuie să facă faţă şi şocului cultural, dificultăţilor economice, poate lipsei educaţiei şi a sprijinului social. Experţii europeni au subliniat şi ei că, din punct de vedere psihologic, cei care se implică în activităţi teroriste sunt „neremarcabili”, adică nu prezintă simptome de patologie. Cercetătorii vorbesc, în schimb, în termenii presiunii psihice pe care o exercită împrejurările şi subliniază că, de regulă, persoanele care se radicalizează „simt personal discriminarea, competiţia nedreaptă cu alte grupuri pentru resurse limitate ori resimt absenţa perspectivei unui viitor bun. Pe unii, acest simţământ al respingerii de către societate îi transformă în inamici ai mediului-gazdă, faţă de care nu simt nicio formă de legătură semnificativă.”

Religia îi ajută să îşi verse amarul, să îşi vindece demnitatea rănită şi le dă un scop. Lupta lor, îmbrăcată în hainele religiozităţii, dobândeşte astfel o miză şi mai mare, devine importantă pentru că este încadrată într-o bătălie cosmică între bine şi rău. Evident, teroristul se vede de partea binelui, iar lucrul acesta îl încurajează în greutăţi şi îl inspiră să continue.

Religia, soluţie la radicalizarea religioasă

Cauzele radicalizării imigranţilor islamici sunt aşadar mult mai complexe decât religia, însă religia este cea care „traduce” aceste cauze, le explică printr-o naraţiune spirituală, puternic motivatoare, pentru că, în ea, binele triumfă. Religia acţionează ca o interfaţă, ca o mască pe care o capătă nevoile reale, de multe ori pragmatice, nu spirituale, ale celor care se radicalizează. O astfel de constatare îngrijorează autorităţile seculare, însă rezultatele înregistrate de ţări cu o experienţă mai profundă în lupta antiteroristă sunt încurajatoare. Un exemplu de manual este Arabia Saudită, o ţară musulmană confruntată, ca nicio ţară europeană, cu presiuni teroriste islamiste.

Începând cu prima decadă a acestui mileniu, saudiţii au implementat un program de „de-radicalizare”, bazat, contraintuitiv, pe religie. Guvernul saudit a trecut prin acest program mii de prizonieri terorişti, iar rata de recidivare a fost una foarte scăzută. În 2010, se vorbea de o rată de 10%, în condiţiile în care state occidentale precum SUA şi Marea Britanie înregistrau rate de recidivare teroristă între 60 şi 70%. Dacă în SUA eficientizarea politicilor antiteroriste s-a materializat în înăsprirea condiţiilor de încarcerare, Arabia Saudită a mizat în schimb pe traducerea doleanţelor rebelilor într-o paradigmă religioasă, mai exact oferindu-le militanţilor educaţia religioasă necesară întoarcerii la „calea dreaptă a islamului”. Cum au procedat?

După atentatele din Riyadh (mai şi noiembrie 2003), ministrul de interne saudit a creat un program de reabilitare bazat pe activitatea unui comitat format din patru divizii: subcomitetul religios, subcomitetul psihologic şi social, subcomitetul de securitate şi subcomitetul media. „Probabil cel mai important dintre subcomitete”, aprecia jurnalistul Rob Wagner (managing editor al publicaţiei saudite Jeddah), „este subcomitetul religios, alcătuit din 100 de teologi, imami şi profesori de studii islamice de la universităţile de vârf din Regat. Aceştia se angajează în dezbateri ideologice extrem de dure cu prizonierii, dorind să îi dirijeze către o interpretare adecvată a Sfântului Coran şi a învăţăturilor profetului Mahomed. Membrii subcomitetului religios au descoperit că mulţi dintre prizonieri nu beneficiaseră niciodată de instruire religioasă formală. Ei se bizuiau în schimb pe literatură cenzurată de guvernul islamic, pe [discuţii] cu prieteni şi cunoştinţe şi pe interpretările islamice furnizate de site-uri web extremiste.

Strategia adoptată de Arabia Saudită a fost împrumutată şi de alte ţări, precum Singapore, Yemen şi Indonezia, care au aplicat o versiune personalizată a programului de reabilitare. În urma unui astfel de program personalizat, Grupul de Reabilitare Religioasă din Singapore a obţinut o rată de recidivă de 0% în rândul unei grupe de reabilitare de 40 de prizonieri (aproape două treimi din deţinuţii închişi pentru militantism terorist). În anul 2009, preşedintele Yemenului, Ali Abdullah Saleh, anunţa lansarea unui program yemenit de reabilitare jihadistă similar celui aplicat în Arabia Saudită. Eforturile sale, încununate de succes şi concentrate în Comitetul pentru Dialog Religios, au fost apreciate drept inovatoare, iar cazul lui Nasser al Bahri, unul dintre cei mai cunoscuţi absolvenţi ai programului de reabilitare, a fost relatat inclusiv în cadrul unui documentar american, The Oath (2010).

Guvernul indonezian a declarat, în schimb, ca un eşec aplicarea programului, numărul foştilor deţinuţi care au recidivat la acţiuni teroriste fiind mai mare decât numărul celor reabilitaţi. Însă Indonezia a făcut o greşeală: a lăsat instruirea religioasă a deţinuţilor pe mâna poliţiei, care a alcătuit o schemă de acţiune. Oficialii care s-au ocupat de program au ales să minimalizeze abordarea religioasă şi au încercat prea puţin să schimbe credinţele ideologice ale militanţilor. Nu au făcut altceva decât să se concentreze pe alternative neviolente şi pe transformarea deţinuţilor în informatori[7]. Din nefericire, angajamentul asumat de Uniunea Europeană în Strategia de Combatere a Terorismului Global nu acordă o importanţă similară instruirii religioase. Strategia UE, segmentată în acţiuni de prevenire, de protecţie, de urmărire şi de răspuns, nu accentuează deocamdată politicile de educare religioasă a deţinuţilor pentru a diminua recidiva, iar măsurile de prevenire urmăresc mai degrabă deconstruirea mijloacelor de comunicare propagandistă a militanţilor extremişti decât promovarea unei educaţii religioase moderate.

Exemplul Arabiei Sudite rămâne o lecţie pentru autorităţile comunităţii internaţionale, dar şi pentru europenii grabnici să concluzioneze discriminator că un obstacol precum religia blochează dialogul şi face imposibilă soluţionarea corectă politic a conflictului ideologic. Arabia Saudită a arătat că islamismul teroriştilor nu este un zid impenetrabil raţional, ci, din contră, a demonstrat că până şi teroriştii se pot răzgândi. Concluzia firească este că, în loc să construiască ziduri între Europa şi imigranţi, europenii ar proceda mai coerent cu pretenţiile lor civilizatoare dacă ar urmări să deconstruiască zidurile care îi despart de cei cu ideologii diferite. Nu să le dărâme cu buldozerul pentru ideologii străine – xenofobia manifestă –, ci să le micşoreze, cărămidă cu cărămidă, făcând uz de bunul-simţ, care te inspiră atât să îl cunoşti, cât şi să îl respecţi pe cel ale cărui idei vrei să le combaţi.

Footnotes
[1]„Primul, un reputat politolog; al doilea, profesor de drept.”
[2]James Feldman Robert Pape, Cutting the Fuse: The Explosion of Global Suicide Terrorism and How to Stop It, University of Chicago Press, 2010.
[3]„Ibidem. p. 3.”
[4]Donatella Della Porta, Social Movements, Political Violence, and the State: A Comparative Analysis of Italy and Germany, Cambridge University Press, 1995.
[5]„Ibidem.”
[6]„Vezi cazul lui Theodore Kaczynski, cunoscut și ca Unabomber, care a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă.”
[7], „Ibidem.”

Niciun comentariu

Lasa un comentariu

hacklink hacklink satış wso shell wordpress free themes kalça büyültme webr00t shell elektronik sigara Google