Gabriel Ișvan: Speranța din durere

Adaugat la data iulie 24, 2017 cu niciun comentariu

Pare că este de la sine înțeles că, în contextul tabloului omului de succes în toate domeniile vieții, inclusiv în cel al credinței, experimentarea și exteriorizarea durerii nu își au locul în viața credinciosului. Creștinul, ce se încrede în mod real în Dumnezeu, care are speranță și este sursă de speanță pentru cei din jur, parcă “nu are voie” să simtă sau să-și exprime durerea sau tristețea. Totuși, într-o viață obișnuită, chiar și omul credinței are parte de durere, care aduce tristețe. După cum suntem capabili să ne exprimăm bucuriile, la fel, suntem capabili să ne exprimăm durerea.

Biblia ne oferă exemple de oameni ai credinței, care au plâns: Avraam a plâns moartea Sarei, soția sa (Gen 23:2), Iosif a plâns moartea tatălui său Iacob (Gen 50:1), Ana plângea penru că nu avea copii (1 Sam 1:5), iar David a scris doi Psalmi impresionanți despre durerea adusă de eșec și păcat (Psalmii 32 și 51).

Pentru că am vorbi de Psalmi, în versurile lor citim lametări și deci despre realitatea durerii experimentate de credincios:  “Mi s-a supt fața de întristare și a îmbătrânit din pricina tuturor celor ce mă prigonesc” (Psalmul 6:7); “Pană când voi avea sufletul plin de griji și inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?” (Psalmul 13:2); “Mă înfășuraseră legăturile morții și m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului și durerii.”(Psalmul 116:3).

Din aceste pasaje biblice și din altele asemănătoare, înțelegem că Dumnezeu nu condamnă durerile și tristețea noastră, ci din contră, le înțelege ca făcând parte din experiența noastră obișnuită. Pavel laudă bunătatea lui Dumnezeu manifestată în vindecarea prietenului său Epafrodit și ne spune că astfel mila lui Dumnezeu s-a manifestat și față de Pavel “… și nu numai de el, ci și de mine, ca să n-am întristare peste întristare.” (Filipeni 2:27). Cu alte cuvinte, Pavel admite deschis faptul că ar fi suferit mult din pricina pierderii prietenului său și astfel ne oferă câteva sfaturi despre atitudinea creștinului în suferință. Apostolul recunoaște normalitatea suferinței și nu sugerează faptul că creștinul ar trebui să fie atât de tare încât să evite durerea asociată cu pierderea cuiva drag. Ci, mai degrabă, creștinul să-și amintească faptul că în timp ce suferă, nu trebuie să-și piardă credința: “Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde/speranță” (1 Tesaloniceni 4:13). Cunoștințele creștinului nu-l lasă pradă disperării în durere, ci îi oferă speranța și mângâierea: “Mângâiați-vă, dar, unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:18).

Durere și speranță

Durerea este partea tuturor celor ce trăiesc pe acest pământ, în această lume a suferinței, separării de cei dragi prin moarte (1 Cor. 15:56); dar speranța este partea credincioșilor, care în ciuda durerii știu că un viitor mai bun le este pregătit, în ziua învierii și a biruinței asupra durerii și morții (1 Cor. 15:16, 17; Ioan 5:28,29; 11:23-24). Între timp, credinciosului i se cere să îndure durerea separării, “boldul morții” (1 Cor 15:56) și să se încurajeze cu speranța învierii (1 Tes 4:17-18).

Însuși Mântuitorul a condus gândurile apropiaților Lui în această direcție. În clipele durerii Martei, când își plângea fratele mort, Isus i-a vorbit de înviere (Ioan 11:23). Isus dorea să aducă încurajare, nu să mustre exprimarea durerii Mariei și Martei. De fapt, Isus însuși “a plâns” (Ioan 11:35).

Isus, modelul în suferință

Isus a împărtășit sentimentele și emoțiile noastre. În viața Sa pământească, a fost copleșit de durere: “Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4). Isus le-a spus ucenicilor: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine” (Matei 26:38). În altă ocazie, Isus a plâns soarta Iersualimului (Luca 19:41). În suferința Sa, sudoarea I s-a transformat în sânge (Luca 22:44). Isus a cunoscut toate sentimentele umane, inclusiv bucuria, dragostea și comapsiunea (Luca 10:21; 7:13; Ioan 15:10-11; 17:13; Marcu 10:21; 1:40-41, Matei 14:13-14). Sentimentul suprem de părăsire și angoasă a fost experimentat și exprimat pe cruce, în strigătul „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat 27:46). Întrebarea lui Isus este parte din procesul experimentării durerii.

Astfel, Mântuitorul nostru ne arată și ne garantează faptul că este cu noi, în suferința noastră, ne înțelege și, în mod unic, irepetabil și imposibil de înlocuit, vrea să ne ofere încurajarea, remediul durerii noastre: speranța că peste tot și toate, chiar peste moarte și mormânt, Cel ce este învierea și viața este de partea noastră. Cu adevărat, îndemnul lui Pavel este eficient “Mângâiați-vă, dar, unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:18).

Autor: Pastor Gabriel Ișvan, Director de comunicare, Biserica Adventista de Ziua a șaptea, zona Muntenia 

Niciun comentariu

Lasa un comentariu

hacklink hacklink satış wso shell wordpress free themes kalça büyültme webr00t shell elektronik sigara Google