Cătălin Bărbulescu: Ajutor sau sacrificiu?

Adaugat la data iulie 12, 2017 cu niciun comentariu

Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut pe nişte bogaţi care îşi aruncau darurile în vistierie. A văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuţi.  Şi a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi ceilalţi; căci toţi aceştia au aruncat la daruri din prisosul lor; dar ea a aruncat, din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască.” (Luca 21:1-4)

Sacrificiul, tema de căpătâi a creștinismului. Este prezentă în predicile noastre, o facem cunoscută în cântecele noastre; creștinismul însuși a apărut ca urmare a sacrificiului. Cu toate acestea, rămâne o întrebare – care este definiția sacrificiului? Ce înseamnă a face sacrificiu? De ce spune Isus că această femeie săracă a dăruit ”mai mult decât toți ceilalți”?

Potrivit percepţiei celor mai mulţi dintre noi, darul văduvei a fost cel mai mare deoarece aceasta „a aruncat” tot, accentul fiind aşezat pe cantitate. Bogații mai aveau acasă, de aceea pare că Isus spune că ei nu au făcut sacrificii. Doar cei care dau tot, sacrifică. Din cauza acestei perspective pot fi persoane care pot concluziona că pentru săraci e mai ușor să intre în Împărăţia cerurilor, deoarece tot ceea ce au ei este nimic în comparație cu bogații, respectiv cei care au (mai) mult.

Versetul final al pasajului aduce în discuţie un alt sens al sacrificiului – ”a dat tot ce avea ca să trăiască”. Aceasta ar putea aduce în discuţie posibilitatea ca sacrificiul să nu fie definit prin prisma cantității, ci a semnificației gestului pentru cel care-l face! Dacă definirea sacrificiului nu are în vedere cantitatea, ci importanța pe care aspectul sacrificat o are pentru dăruitor!? Dacă sacrificiul nu are, în primul rând, în vedere cantitatea, ci costul aspectului/acţiunii pentru cel care dăruiește!?

Vă invit să privim cu atenţie următoarele definiții:

Ajutor – a aduce un bine în viața cuiva fără ca cel care-l face să renunțe la sine (Eisenberg, 1990)[1].

Sacrificiu – a aduce un bine în viața cuiva subordonând obiectivele personale ale celui care face binele, fiind dispus să îți asumi costurile generate de binele pe care-l faci (Killen & Turiel, 1998)[2].

”În timp ce Isus era în templu, privea pe oamenii care-și aduceau darurile. O femeie săracă, al cărei soț era mort, i-a atras atenția. Ea a pus două monezi, mici, de cupru. El a spus: ”această văduvă a dat doar două monezi neînsemnate. Adevărul este însă că darul cel mai mare oferit azi vine de la ea. Toți ceilalți au oferit daruri ale căror lipsă n-o vor resimți; ea a oferit cu extravaganță un dar pe care nu și-l putea permite, ea a dat tot ce avea ca să trăiască.” (Luca 21:1-4)[3]

Înţelegerea învăţăturii din această „nouă” perspectivă, evidenţiază faptul că văduva a dat mai mult nu pentru că a dat tot, ci pentru că a oferit ceva extrem de important pentru ea, ”tot ce avea să trăiască”. Darul ei a trecut  dincolo de numărul, valoarea şi materialul din care erau monedele, el a presupus abandonarea sinelui, a dorințelor, a nevoilor sale existenţiale. Prin dăruirea ei a ales să se plaseze pe sine pe un loc inferior intereselor lui Dumnezeu, subordonând acestora nevoile ei, de altfel, justificate.

De ce a dorit Isus să evidenţieze acest comportament? Simplu … El reprezenta manifestarea la scară micro a caracterului şi „stilului” Său de lucru. ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică” (Ioan 3:16). Când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, nu ne-a dat doar ”tot cerul” împreună cu El, ci a trimis la noi pe Fiul Său prea iubit (Marcu 12:6). Ne-a oferit ceea ce-i era cel mai drag, cel mai important pentru El din tot cerul. Când luăm în considerare şi faptul că acest Fiu prea iubit a fost trimis unor persoane declarate ca fiind împotrivitori şi chiar vrăjmaşi ai Săi (Romani 5:10) sau, în cel mai bun caz, indivizi total neinteresaţi şi mulţumiţi ori împăcaţi cu propriul status-quo, dăruirea Lui depășește sfera capacităţii umane de înţelegere, logică, dreptate şi, de ce nu, realism. Imaginea devine cu adevarat dramatică din punct de vedere al impactului emoţional atunci când adăugăm că această cea mai dragă Persoană din Univers urma să fie sacrificată de către aceştia pentru „binele” şi interesul lor ori pur şi simplu de evidenta lipsă de dorinţă sau curaj de a se implica … iar Dumnezeu ştia deja totul despre aceste motivaţii şi această derulare a evenimentelor (Psalmi 22:7.8.16-18).

Sacrificiu sau ajutor? Când ai sacrificat ultima dată pe modelul divin, oferind nu ceea ce îți prisosea, te încurca, se demodase sau se învechise, ci oferind ca urmare a renunțării la sine, la dorințele și nevoile tale!? A existat vreo ocazie în care sacrificiul a avut în vedere renunțarea la aspecte importante sau dragi ție!?

Autor: pastor Cătălin Bărbulescu, director al Centrului Media Speranța: Radio Vocea Speranței si Speranța TV

 

[1] Eisenberg, N. (1990). Prosocial development in early and mid-adolescence. In R. Montmayor, G. R. Adams, & T. P. Gullotta (Eds.), From childhood to adolescence: A transitional period (pp. 240–268). Beverly Hills, CA: Sage Publications

[2] Killen, M., & Turiel, E. (1998). Adolescents’ and young adults’ evaluations of helping and sacrificing for others. Journal of Research on Adolescence, 8(3), 355–375

[3] Versiunile biblice: New Living Translation și The Message

Niciun comentariu

Lasa un comentariu