Adrian Neagu: Cum învață adulții?

Adaugat la data decembrie 17, 2016 cu niciun comentariu

Unii ar putea spune că adulții nu mai învață… au învățat suficient… la vremea lor. Pentru alții, învățatul înseamnă o nouă școală sau măcar o carte bună și un laptop cu conexiune la internet. În contextul acesta, afirmația lui Guy Rice Doud, desemnat în 1986 Profesorul Anului în SUA, pare destul de ciudată. Iată ce spunea el: „Fiecare adult are nevoie de un copil pe care să îl învețe, acesta este modul în care învață adulții.”

Sunt multe lucruri care te surprind în această afirmație, începând cu ideea că un adult are nevoie să învețe și terminând poate cu ideea că are nevoie de cineva pentru asta. Din păcate, multe cursuri de dezvoltare personală omit să spună acest adevăr.

Mirajul lui Făt-Frumos în căutarea izvorului pentru tinerețe-fără-bătrânețe și viață-fără-de-moarte ne face să trudim zilnic pentru un vis pe care îl considerăm edenic, dar care ne golește de sens și de viață. Ori în acest iureș, a te opri să mergi la pas cu un copil, să te joci, să explici de ce verdele e verde și de ce norii sunt de vată… e un exercițiu de regăsire indiferent că e vorba de propriul copil sau de oricare altul.

Există însă un limbaj pe care îl îndrăgesc deopotrivă atât adulții, cât și copiii. Este un limbaj comun tuturor vârstelor, un univers totdeauna aproape și sensibil. Istorisirile, căci despre ele este vorba, ne leagă de ieri și de mâine, oferindu-ne curajul, dar și umilința necesare pentru a merge înainte. Copiii noștri au nevoie să le cunoască, dar și noi avem nevoie să ni le reamintim. E surprinzătoare forța pe care o au până astăzi reamintirea evenimentelor trecute. Civilizația ebraică nu era construită pe fundamentele matematicii sau ale arhitecturii – deși probabil că aveau cunoștințe și în aceste domenii, ci pe istorie și închinare. Părinților le era poruncit de Dumnezeu să repete iar și iar istoria exodului și a faptelor miraculoase ale lui Dumnezeu, pentru ca lecțiile dobândite atunci să nu fie uitate. Chiar împăratul era chemat ca, la urcarea pe tron, să scrie o copie a Legii, în esență și ea tot o „istorie”, după cum însăși creația era tot o „istorie”.(Gen. 2:40)

Și încă un argument: „Istorisirile ne modelează lumea. Ele sunt ca un ADN verbal. Ele ne spun cine suntem, ce este important și cum ar trebui să ne comportăm. Istorisirile creează viitorul.” (Jonah Sachs)

A fi dispus să duci mai departe povestea însemnă însă mai întâi a o găsi tu însuți. Suntem mari devoratori de povești, de istorii, de fapte ilustre sau chiar de can-canuri, dar destul de zăbavnici în a aduna, în a căuta întâmplările care merită păstrate, în a decanta istoria de bârfe și de răutăți. Responsabilitatea transmiterii acestora ne silește să le căutăm și să le înțelegem, ne provoacă să ne identificăm cu cei ce au trăit istoria, sau mai bine spus să îi iubim. Isus a vorbit la timpul prezent, dar nu a exclus trecutul sau viitorul. Tocmai acesta este farmecul unic al Bibliei. Atunci când tratează păcatele anoste ale personajelor sale, autorul nu uită să pună dragoste. E acea dragoste din cuvintele lui Isus care îi spune femeii de la fântâna din Sihar că cel cu care locuiește acum nu este soțul ei, iar ea înțelege că El știe tot ce a făcut…

Dacă vrem să învățăm ceva, e nevoie deci de un copil pe care să îl învățăm. Apoi e nevoie de o poveste – limbajul comun al nostru și al lui – și, în final, e nevoie de dragoste, singura care poate da viață poveștilor și lumină trecutului, suficientă încât să vedem prezentul și puțin… chiar și din viitor. O năzuință pentru care chiar merită să iubim istoria.

 

Niciun comentariu

Lasa un comentariu

hacklink hacklink satış wso shell wordpress free themes kalça büyültme webr00t shell elektronik sigara Google