2017, an record de evenimente evanghelistice pentru Biserica Adventistă

Adaugat la data ianuarie 11, 2017 cu niciun comentariu

Evenimentele singulare care strângeau și câteva mii de oameni în jurul unei personalităţi vor fi înlocuite de o strategie pe termen lung în care membrii bisericii sunt cei care gândesc și pun în aplicare planul de evanghelizare, pe dimensiunile gândite și dorite de ei. Există, desigur, un calendar macro pe care toate aceste eforturi trebuie să se plieze, însă Biserica se implică când, cât și unde i se cere ajutorul, ceea ce înseamnă că efortul evanghelistic ajunge să fie personalizat pe nevoile specifice locale, iar investiţia din partea membrilor care doresc să se implice ar trebui să asigure de la sine continuarea proiectului și după 2017.

Un proiect pentru oricine

Nu este deloc ușor să fii creștin practicant în ziua de azi, chiar și într-o ţară în care peste 85% din populaţie se declară creștină, precum România. Fiecare trăiește în bula sa caracteristică, în care aceleași păreri sunt împărtășite și validate între apropiaţi și niciun aer nou nu intră. Ca tânăr, poate ești înclinat să privești cu ochi critici ce se întâmplă în biserica ta, care ţi se pare decontectată de la realitatea secolului XXI și unde nu ţi-ai aduce prietenii seculari, chiar dacă ar fi curioși să vadă cum e. Ca adult trecut de a doua tinereţe, poate că ești la fel de înclinat să privești cu ochi critici ce se întâmplă în biserica ta, dar în sens invers faţă de cei tineri, gândindu-te cât de deconectată este biserica ta de adevărurile și principiile pe care le apăra parcă mai bine în trecut, când totul avea mai multă substanţă și o formă mai strictă. Toată lumea are dreptate până la un punct și fiecare membru poate avea un motiv solid pentru care o evanghelizare clasică nu ar funcţiona pentru un anume prieten. Și tocmai asta e frumuseţea acestui proiect.

Nimeni nu îţi cunoaște familia sau prietenii mai bine ca tine. Poţi să personalizezi pentru fiecare un parcurs diferit. Ideile spirituale poţi să le împărtășești într-un grup de trei persoane la tine acasă, sau poţi să le împărtășești cu câteva zeci de persoane într-un loc închiriat sau într-o biserică. Biserica își încurajează membrii să fie creativi în pregătirea terenului pentru dezbateri și să vină în întâmpinarea nevoilor de bază ale persoanelor respective, poate prin seminare de sănătate, cursuri de gătit rapid și sănătos, consultanţă financiară etc. Sunt descurajate acţiunile singulare. O singură clasă de gătit, o singură predică în biserică, o singură dezbatere între prieteni acasă nu poate fi decât începutul unui efort pe termen lung. Și este numai normal să fie așa, cu sau fără imboldul bisericii. Atunci când ai un prieten ești constant preocupat de starea sa de bine, nu doar o dată pe an, conform unui calendar. Un efort vădit superficial poate că ar fi chiar mai rău decât niciun efort, pentru că ar lăsa o imagine greșită despre credinţa pe care o reprezinţi. Proiectul este astfel gândit încât să îi încurajeze pe cei care deja au o investiţie spirituală în cei din jur.

©

Încotro se îndreaptă creștinismul

De obicei, eforturile evanghelistice nu sunt privite cu ochi buni de către religiile majoritare. În continuare, mari confesiuni religioase, precum catolicismul și ortodoxia, se ceartă pentru „intruziuni teritoriale” și „furt” de enoriași prin acţiuni de prozelitism care aparţin trecutului. Însă, nici evanghelizările de astăzi nu sunt scutite de acest discurs, fiind mai degrabă tolerate decât acceptate. Astăzi, totuși, peisajul este puţin schimbat. Religiile nu pierd atât de mult teren în faţa altor religii, așa cum era în trecut, ci pierd teren în faţa propriei incapacităţi de adaptare la vremurile pe care le trăim.

Într-un alt articol despre evoluţia religiei în posmodernism, o eră în care oamenii nu mai răspund la o viziune raţionalistă asupra lumii, ci își bazează spiritualitatea pe simţuri, intuiţie și explorarea sinelui, ducând în definitiv la privatizarea religiei, am citat concluziile unui raport Lausanne care avertizează că biserica occidentală trebuie să își asume vina de a nu mai fi capabilă să Îl prezinte lumii postmoderne pe Dumnezeu ca fiind atât transcendent, cât și imanent, și vina de a fi neglijat impactul avansului tehnologic, care a creat întotdeauna un vacuum în care spiritualităţi alternative au înflorit. „Remedii de «reînviere» pe termen scurt au eșuat și vor continua să eșueze pentru că așteptările creștinilor despre cum ar trebui să intre în legătură cu necreștinii sunt nerealiste și deconectate de experienţele acestora de viaţă”, spune raportul, care avertizează că biserica creștină se va chinui să supravieţuiască în lumea occidentală până când va înţelege vremurile în care trăim și își va revizui „unele credinţe preţuite cu privire la misionarism și apologetică ”.

Despre ideea că religia va muri odată cu avansul tehnologic, economic și social, ceea ce ar face ca efortul evanghelistic să nu aibă sens și finalitate, nu are rost să mai vorbim. Este o speranţă pe cât de veche, pe atât de contestată de realitatea istorică. Chiar și dintre cei care anunţau că „până în secolul al XXI-lea, credincioșii vor fi de găsit doar în secte mici, înghesuite laolaltă pentru a rezista unei culturi globale seculare”, au fost nevoiţi să declare mai târziu că s-au înșelat presupunând că mai multă modernizare înseamnă mai multă secularizare. Cea mai mare parte a lumii de astăzi este religioasă. Religia nu moare, ci se transformă, iar în prezent s-ar părea că trecem prin ceea ce se cheamă „teoria privatizării”, formulată încă din 1963. Aceasta vorbește despre o schismă între religie și spiritualitate, manifestată prin declinul formelor instituţionalizate ale religiei, dar nu și declinul religiozităţii personale, ci migrarea acesteia spre „privatizare”, ducând la o societate care „crede, dar nu aparţine”.

Sondajele confirmă acest trend în dreptul ţărilor vestice, unde rata de creștere a bisericii creștine este incredibil de anemică, în special în comparaţie cu creșterea explozivă din Asia și Africa. În 1990 erau mai puţin de 9 milioane de creștini în Africa, iar acum sunt mai mult de 550 de milioane. Și Biserica Adventistă a experimentat succesul efortului evanghelistic pe pământ african, înregistrând anul trecut mai mult de 110.000 de botezuri într-o singură ţară africană, Rwanda. Cu toate acestea, preconizările făcute pentru perioada 2010-2050 la nivel global arată că rata de creștere a creștinismului se bazează strict pe creșterea demografică, aflată de altfel în declin în Europa și America de Nord, astfel că la nivel de procent din populaţia globală creștinismul are de-a face cu 40 de ani de stagnare, în circumstanţele în care religia musulmană înregistrează o creștere importantă. Sondajele Pew arată că în 2050 este foarte probabil ca, poate pentru prima dată în istorie, creștinii și musulmanii să deţină procente egale din populaţia globală, urmând ca până în 2070, musulmanii să îi depășescă pe creștini, cu o diferenţă de 34,9% la 33,8%, cotă din populaţia globală. A treia cea mai mare „religie” la ora actuală, și care va suferi modificări mici până în 2050 este cea a „neafilitaţilor”, grup care îi reuneşte pe atei, pe agnostici și pe cei care nu bifează nicio religie în sondaje (și care formează majoritatea grupului), aceia care „cred, dar nu aparţin”. Aceștia sunt cei care pot cere într-adevăr reformarea religiei. Pe măsură ce ţările se modernizează este de așteptat ca dintre cei care sunt creștini doar cu numele să treacă tot mai mulţi în tabăra neafiliaţilor. Este și cazul României.

Ce ar însemna mai multe evanghelizări pentru România

Seria de evanghelizări va începe în luna februarie cu ţări din Europa de Est, România, Bulgaria, Georgia, Moldova, Ucraina și chiar Rusia. Din cele 113.000 de evenimente pregătite, 2.017 se vor desfășura în România între 10 și 25 februarie. Nu este un lucru ușor de realizat într-o ţară în care procesul de secularizare impus prin comunism a rezultat într-o reatașare a populaţiei la biserica naţională cu un avânt „neegalat în Europa,” scrie Alina Kartman într-un articol despre istoria religiei pe continent. România s-a desecularizat mai ușor decât Cehia, Ungaria sau Slovenia după ridicarea interdicţiei comuniste, „probabil pentru că România este printre cele mai puţin moderne ţări sau printre cele mai lente în a se moderniza”, explică unii sociologi. Asta însă nu ar explica de ce Bulgaria, situată cam la același nivel de dezvoltare și cu un parcurs al istoriei recente similar cu cel al României, este mai puţin religioasă, atât în statistica practicii, cât și în cea a credinţei, atrage atenţia Alina Kartman. Sociologul David Martin explică cum rolul de liant identitar jucat de BOR în comunism, și apoi proximitatea faţă de ideile naţionaliste au influenţat dinamica religioasă din tranziţia postcomunistă. Biserica a fost un scut al identităţii naţionale și etnice în faţa ameninţării URSS, în timp ce în Bulgaria, ţară slavă, identitatea etnică nu era ameninţată, iar religia și-a pierdut rolul de protector al identităţii naţionale și culturale.

Conform teoriei marketizării religiei prin diversificarea confesionilor, cultelor și sectelor, propusă de mai mulţi sociologi începând cu anii 1990, modernizarea nu ar duce la dispariţia religiei, ci chiar ar favoriza dezvoltarea ei. Dar vitalitatea peisajului religios este afectată direct de gradul de separare dintre religie și stat, de gradul de libertate religioasă de care se bucură oamenii și de gradul de pluralism al celor care vin să satisfacă cererea de pe piaţă. Această teorie susţine că pluralismul este o consecinţă a modernizării, însă nu poate explica de ce ţări ieșite de sub comunism și intrate într-un proces de aliniere la lumea modernă, democratică, nu au dezvoltat o piaţă religioasă. Istoricii atrag atenţia că relaţia ar putea fi inversă. Dacă ne uităm la istoria americană nu doar că vedem faptul că o doză de competiţie între religii este bună și că monopolul scade vitalitatea religioasă a societăţii, dar vedem și că pluralismul a precedat era modernă, nu invers. Același sens poate fi observat la lucru și în cazul liberalizării pieţei religioase imediat după Reforma Protestantă, care nu doar că a scos o parte din continent de sub monopolul catolic, dar a împins societatea să facă pași enormi în faţă într-un timp foarte scurt.27 de ani au trecut de la căderea comunismului, însă BOR a rămas un scut al identităţii naţionale și etnice. Împotriva cui? Anul acesta a fost împotriva celor cu nume străine care vor să vândă ţara. Implicarea religiei în politică nu rezultă doar în cazuri televizate de corupţie, dar și în tendinţa de menţinere a societăţii la un anumit nivel, unde acest comportament nu doar că este posibil, dar este și lăsat să continue. Știaţi că astăzi în lume există mai mult de 45.000 de confesiuni creștine în lume? Est-europenii pot număra pe degetele de la o mână pe cele despre care au auzit, dar pe care nu neapărat le și cunosc. Această lipsă de informaţii, de dezbateri pe teme teologice și de expunere culturală este preferată în ţările care deși sunt seculare în teorie, practică o religie de stat, care adesea se confundă cu tradiţia locală și este marca unor societăţi care nu s-au modernizat în adevăratul sens al cuvântului. Modernizarea societăţii și pluralismul religios merg mână în mână.

Zilele trecute am întrebat pe Facebook dacă mai crede cineva că se poate trăi conform Bibliei. Cineva a comentat „Dar cine ar vrea să trăiască ca în Evul Mediu?” Este amuzant când stai să te gândești că soluţia de ieșire din Evul Mediu nu a fost alta decât întoarcerea unor academicieni, elite (cum le-am spune azi), dintre care unii aveau o mentalitate profund religioasă, iar ceilalţi profund umanistă (care în epocă însemna mai ales preocuparea pentru dezvoltarea disciplinelor umaniste), la adevărul fundamental al Bibliei, tocmai pentru a trăi conform ei. Da, tehnologia era și ea acolo (cum este și astăzi), dar tiparul nu a fost folosit atât pentru avansarea cauzei știinţifice, ci pentru a răspunde pe limba oamenilor la cele mai importante și arzătoare întrebări pe care le aveau. Nu erau legate de știinţă, de societate, de educaţie, de medicină, nici măcar de o anumită religie. Erau legate de o anumită imagine pe care o aveau despre Dumnezeu. Multe dintre întrebările pe care ni le punem astăzi se pot reduce la aceeași problemă, ce imagine avem despre Dumnezeu. Imaginea pe care comentatorul de pe Facebook o are despre Dumnezeu transpare din comentariul său. Asta nu înseamnă că este și o imagine corectă. Aceasta se schimbă în funcţie de multe lucruri, inclusiv informaţiile teologice la care avem acces și este poate cel mai important aspect asupra căruia să zăbovim periodic.

Reformarea imaginii despre Dumnezeu este totodată marca unei societăţi modene. Dacă nu credeţi, citiţi acest articol al publicaţiei The Economist despre ce a însemnat Reforma Protestantă pentru evoluţia Germaniei. În ce ne privește pe noi, Bibliile aduse de primii misionari care au ajuns în teritoriile românești, și pe care domnitorii români le-au împărţit cu generozitate, au contribuit la culturalizarea românilor, iar reforma protestantă a influenţat uneori proiecte de lege și decizii ministeriale. Nicolae Iorga scria că reforma ministrului Spiru Haret de la începutul sec. XX era „puternic influenţată și anume direct, nu prin Ardeal, de spiritul protestant”.[1] Ideea influenţei religiei protestante nu ar trebui să ne sperie și nici să ne facă să ne simţim mai puţin români. „Valoarea fundamentală a protestanţilor rămâne Biblia, predicată cât mai clar și trăită cât mai fidel”, scrie pastorul Adrian Neagu în numărul special al revistei Semnele timpului, publicat înainte de intrarea în 2017, anul în care se împlinesc 500 de ani de la reformă. În definitiv, aceasta înseamnă să fii „pocăit” și este departe de a fi o rușine pentru oricine vrea să trăiască în acest fel, pentru că „raportarea la acest model s-a dovedit un ingredient uimitor pentru creșterea și dezvoltarea unei naţiuni, dar mai ales pentru un plus de fericire în viaţă. Din acestă perspectivă, reforma e totdeauna la timpul prezent”, conchide el.

Footnotes
[1]„Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești, vol. II, p.301”.
sursa: semneletimpului.ro

Niciun comentariu

Lasa un comentariu